poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7908 .



(I) Să definim postmodernismul ?! Partea I-a: Epigonicii
eseu [ ]
Colecţia: Poveste Postmodernistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2008-05-24  |     | 



„Deoarece este contradictoriu și acționează chiar în interiorul sistemului pe care încearcă să-l submineze, postmodernismul….nu poate fi considerat o nouă paradigmă” [1]

Iată o definiție tipic postmodernistă a…postmodernismului. Care se dorește a deschide o infinitate de sensuri. Și…nu spune NIMIC.

Ȋn fiecare moment în care vorbim despre postmodernism, se ivește o umbră care tinde să ne însoțească. Mai ceva decȃt stafia comunismului. Căreia i-a trebuit un timp mult mai îndelungat să capete consistență. Fiind concepută în plină Europă dar implementȃndu-se, mai întȃi, la limita euro-asiatică. Și încercȃnd, apoi, să se mondializeze. Ca, în fine, să devină ubicuă. Ȋn zilele noastre îmbrăcȃnd înfățișări și straie «cripto».

Ȋn schimb, umbra PoMo (cum este prescurtat-alintător postmodernismul), a fost de la început (și este) evanescentă. Și, tot de la început, globalizantă. Și cine-i cȃntă prohodul nu știe ce spune. Deoarece nu se poate nega că, cel puțin, cei care sunt cȃt de cȃt informați (sau caută să fie), nu bagă în aceeași oală , sub eticheta «PoMo»: feminismul, pacifismul, drepturile homosexualilor, ecologismul, multiculturalismul, teatrul de stradă, rock-ul, emo-ul, heavy metal-ul, compozițiile aleatorii, muzica haos, psihedelicul, arta pop, cyberpunk-ul și cybertehnologia (hightec-ul în general), poezia concretului (de «stare», sau «narativă»), răspȃndirea mulți-mediei, textualitatea, meta-, para-, pre-, trans-, hiper-, hipo-, etc. textualitatea, terapiile de grup, elitismul, cultura de masă ș. a. m. d. . Cu toate că, fiecare dintre ele (sau măcar unele) caută cu disperare să fugă de o astfel de etichetă (globală).

*

Mărturisesc că, în limita puterilor mele, de un oarecare timp, mă străduiesc să mă documentez pentru a putea analiza, cȃtd de cȃt, imensa meta-literatură dedicată postmodernismului (inclusiv a unor autori de origine romȃnă [2 ]). Meta-literatură care continuă să crească mai mult decȃt exponențial (dacă pot spune așa). Făcȃndu-mi chiar fișe (cu comentarii de rigoare - asociate).

Acum, pentru că scriu un eseu și nu un studiu, mi-am revăzut însemnările. Ele mi-au relevat două feluri de abordări. Una aparținȃnd , să le zic «clasicilor» PoMo (Foucault, Lyotard, Deleuze, Baudrillard, Vattimo, etc.); cealaltă «epigonilor». Iar la intersecția acestora, cel puțin doi: Richard Rorty – mai aproape de prima categorie – și Ihab Hassan – mai aproape de a doua.

Ȋn această primă parte, mă voi opri, dar nu prea mult (veți vedea ulterior de ce și încotro mă voi îndrepta pȃnă la final) asupra categoriei «epigonilor». Ȋn cea de a doua, voi încerca să mă ocup de «clasici». De data asta cu un scop mai precis. Și anume ca, plecȃnd de la cȃțiva dintre ei, asupra cărora m-am oprit în unele texte anterioare, să «comit» și eu – printre mulțimea tentativelor eșuate - o încercare de definirea a PoMo (avȃnd, poate din start, aceiași soartă ?! – dar, ce mai contează?).

*

Meta-literatura PoMo a «epigonicilor» (în general de profesie critici de artă și critici literari în particular), a căror reprezentantă de marcă poate fi creditată Linda Hutcheon (citată și răs-citată oriunde și oricȃnd de aceștia), în loc să se concentreze spre o bănuită, dar greu de identificat convergență, se orientează pe direcțiile divergente, luate în considerare de un public (încă) destul de larg, pentru care postmodernismul a ajuns o condiționare fără «diferențe» (Deleuze [3]) și nu o «condiție» ( Lyotard [4]) care să însemne implicare. Căci fiecare (mai mult sau mai puțin) nou sosit «meta» începe cu ce-au zis alții, umplȃnd pagini întregi cu un iz mucegăit al unui fel de «academism». Și cȃnd să spună ceva nou, apare muțenia. Care se disimulează sub pretenția «originalității». Recurgȃnd, aproape invariabil, (cum o fac și cei pe care îi citează) la analize, trase la indigo din punct de vedere al conținutului, într-un stil postmodernist paradoxal – și el devenind rutinier deși nu i se poate nega încă o anumită seducție care ține mai mult de jocuri de cuvinte și nu de jocuri de limbaj (Wittgenstein [5]) - ale unor opere realizate, de exemplu în literatură, de nume celebre: Borges, Joyce (numai unele dintre producțiile acestuia), Kafka, Beckett, Eco, Brecht, Cortezar, Doctorow, Fowles, Marquez, Kundera, Nabukov, Rushdie etc. ș. a. m. d.; și, pentru a nu se zice că sunt europocentriști: Pamuk (cȃștigător al unui premiu Nobel) și Murakami ( că tot este la modă) - în parateză zicȃnd ca pe ultimii doi, dar și pe mulți din cei anteriori, chiar îi prețuiesc, dar nu din punct de vedere postmodernist; ca să sfȃrșească, în final, apoteotic, cu o concluzie © «Linda H.» (emula lor): „Este posibil să nu găsim nici un răspuns în contradicțiile lor, dar întrebările [care apar] vor face măcar posibil orice proces de producere a răspunsurilor” [6].Răspunsuri evident global-divergente. Ceea ce, să recunoaștem, ridică optimismul nostru pe «culmile cele mai înalte» ale unui solipsism „paroxistic indiferent” (Baudrillard [7]).

*

Mai interesantă și relevantă mi se pare perspectiva oferită de Ihab Hassan. Care, deși se apropie mult de cei dinainte, inclusiv ca profesie, oarecum se și distanțează. Și se distanțează refuzȃnd să se lase furat de entropia mereu crescȃndă a termenului de «postmodernism». Ȋncearcȃnd să impună o oarecare ordine, prin grila unor puncte diferite de vedere. Riscȃnd chiar acuza unui fel de «raționalitate modernistă» (ca, de altfel și Rorty cȃnd este vorba de «clasicii» postmodernismului). Acesta este motivul pentru care voi încerca să privesc prin prisma lui Hassan. Cu un ochi larg deschis spre «epigonici» și cu celălalt, mijit, spre unele noutăți ce le-ar fi putut enunța chiar un «clasic» (PoMo) prin vocea lui Hassan.

Iată unele criterii, selectate de mine, din grila propusă de Hassan [8], pe care, cu ajutorul său dar și al altor cȃțiva, voi căuta să le și folosesc în cadrul unei analize cȃt voi putea mai puțin extinsă.

1. Conturarea contextului (sau definirea universului de discurs postmodernist).
2. Caracterizări prin opoziție.
3. Decelarea genetico-etimologică a termenului de postmodernism.
4. Conturarea conținutului termenului printr-un demers hermeneutic.

1. Conturarea contextului, în speranța că identificȃnd o familie de cuvinte asociată postmodernismului, se va putea delimita universul discursului acestuia.

Astfel:
„(a) Muzeul Guggenheim proiectat de Frank Gehry - Bilbao (Spania), Depozitul McDougall proiectat de Ashton Raggatt - Melbourne (Australia), Tsukuba Center (Japonia) proiectat de Arata Isozaki sunt considerate exemple de arhitectură postmodernistă. Ȋn cadrul acestor construcții se pleacă de la o geometrie pură, unghiulară a Bauhaus-ului, de la cutiile de oțel și sticlă ale lui Mies van der Rohe, mixȃnd elemente estetice și istorice, filtrȃnd fragmente, fantasme și chiar kiciuri.
(b) Ȋntr-o enciclică intitulată “Fides et Ratio”, papa Ion Paul II folosește cuvȃntul postmodernism pentru a condamna relativismul extrem în legătură cu valorile și credințele, ironia acută și scepticismul în privința rațiunii și negarea oricărui adevăr, uman sau divin.
(c) Ȋn studiile culturale, un domeniu extreme de politizat, termenul de postmodernism este adesea utilizat în opoziție cu postcolonialismul, ultimul fiind condamnat, devenind ceva ce este incorect din punct de vedere politic.
(d) Ȋn arta Pop postmodernismul se referă la o mare diversitate de fenomene, de la Andy Warhol la Madona, ca să nu mai vorbim despre reproducerile uriașe pe și din plastic ale Monei Lisa (Leonardo), statuii lui David (Michelangelo) și altele care se găsesc răspȃndite de la Paris pȃnă la Tokio, ajung chiar și în Noua Zeelandă.”
Ce au toate acestea comun? Se întreabă Hassan. Ei bine, fragmentare, hibriditate, relativism, joc, parodie, pastișe, un discurs ironic anti-ideologic, un ethos al kiciului…

Și se mai pot adăuga unele afirmații, pe care le fac alții.

„… Toate contradicțiile formale și tematice ale artei postmoderniste acționează în sensul acesta: să atragă atenția atȃt asupra a ceea ce este contestat, cȃt și asupra a ceea ce este oferit ca răspuns critic la această contestare și s-o facă într-un mod conștient, care să admită propriul provizorat.” [9]

Sau: „Postmodernismul recunoaște nevoia umană de a face ordine, arătȃndu-ne între timp că aceste ordini pe care le creăm sunt doar atȃt: constructe umane, nu entități date sau naturale ”. [10]

Și încă : „Postmodernismul este procesul de făurire a produsului ; este absență în cadrul prezenței, este dispersatul care necesită o centrare pentru a fi dispersat, este idiolectul care dorește să fie, dar știe că nu poate, codul dominant ” [11] și „…nu mută marginalul înspre centru. Nu inversează valorizarea centrului cu aceea a periferiilor și granițelor, pecȃt face uz de acea poziționare paradoxal dublată de criticarea interiorului, atȃt din exterior cȃt și din interior” [12].

2. Caracterizarea prin opoziții: (a) modernism – postmodernism, (b) două tendințe care se opun în interiorul postmodernismului și (c) postmodernism – postmodern [ 13].

(a) Modernism – postmodernism [ 14].

Diferențe schematice între Modernism și Postmodernism (selecție).

Modernism / Postmodernism

Romantism / Simbolism
Parapsihsim / Dadaism
Scop / Joc
Proiect / Șansă
Ierarhie / Anarhie
Logos / Tăcere
Obiect artistic, cuvȃnt finisat / Proces, performanță
Distanțiere / Participare
Creație / Deconstrucție
Sinteză / Antiteză
Prezență / Absență
Centrare / Dispersie
Gen, graniță / Text, intertext
Semantică / Retorică
Paradigmatic / Sintagmatic
Metaforă / Metonimie
Selecție / Combinare
Adȃncime / Suprafață
Interpretare / Ȋmpotriva interpretării
Singnificant / Significat
Narativ / Anti-narativ
Istorie mare (generală) / Istorie mică (locală)
Cod / Idiolect
Simptom / Dorință
Tip / Mutant
Genital, falic / Polimorf
Paranoia / Schizofrenie
Origine, cauze / Diferența diferenței
Dumnezeu Tatăl / Stafie teribilă (sfȃntă?!)
Metafizică / Ironie
Determinare / Indeterminare
Transcendență / Imanență

(b) Două tendințe care se opun în interiorul postmodernismului

Prima tendință ar vedea postmodernismul ca pe o ruptură totală de modernism [15].
Cea de a doua vede postmodernismul ca pe o extensie și intensificare a anumitor trăsături ale modernismului [16].
Poate cea de a doua ar fi de luat în considerare dacă nu s-ar referi, în cadrul categoriei «critici de artă», dor la elemente stilistice (mă feresc să zic «numai» formale).

(c) Postmodernism – postmodern.

Hassan [17] consideră că postmodernismul se referă la sfera «culturii» (ca și cȃnd din «cultură» nu ar face parte și socialul și politicul – un cartezianism păgubitor pentru un comentator al postmodernismului n.m. G.M.) , în timp ce postmodernul se referă la schemele politice, la o oarecare puțină ordine socială în detrimentul dezordinii complete, vizează globalizarea și localizarea, care se întȃlnesc într-un mod contradictoriu, uneori letal.

Ȋn opoziție cu Hassan, Virgil Nemoianu spune[18]: „este bine de făcut o distincție între «postmodernitate» ca tip de condiție umană existențială și socială - pe de o parte - și «postmodernism» în calitate de curent artistic - pe de alta”. Iată o opoziție de substanță care depășește categoria «critici de artă» căreia și Nemoianu îi aparține.

3. Decelarea genetico-etimologică a termenului de postmodernism,
sperȃnd că, în corelare cu delimitarea contextuală, se va obține un punct de vedere conjugat de luminare a termenului.

Astfel Hassan [19] arată: „Se pare că într-un atelier de pictură din Anglia. John Watkins Chapman a utilizat termenul în 1870 în sensul în care noi vorbim acum de Post-impresionism. Sar la 1934, cȃnd Frederico Onis utilizează cuvȃntul postmodernism pentru a sugera reacția împotriva dificultăților și expermentalismului poeților moderni. Ȋn 1939 Arnold Toynbee folosește termenul în sensuri diferite proclamȃnd sfȃrșitul «modernului» începȃnd cu Revoluția burgheză din sec. XVII. Apoi, în 1945, Bernard Smith utilizează acest termen pentru a sugera mișcarea din pictură ce depășea abstracționismul, ulterior numită Realism Socialist. Ȋn anii 60 în America, Charles Olson, în consens cu poeții și artiștii, vorbește despre postmodernism la Colegiul Black Mountains pentru a se referi mai mult la Erza Pround și Willian Carlos Williams decȃt la poeții formaliști ca T.S. Eliot. La sfȃrșitul decadei, în 1959 și 1960, Irwing Howe și Harry Levin argumentează că postmodernismul indică declinul marii culturi moderniste”.

Se observă aici o centrare pe «artă», excluzȃnd alte domenii.

Mai mult, eu cred că o asemenea abordare este superfluă. Dovedind mai degrabă un anumit pedanterism «doct» decȃt o eficiență practică.

4. Conturarea conținutului termenului de «postmodernism» printr-un demers hermeneutic. „…..Fiecare generație, fără îndoială, re-inventează și iar re-inventează antecesorii – aceasta este o hermeneutică. Și astfel dacă scriitori contemporani ca Samuel Beckett, Borges, Raymond Roussell sau Vladimir Nabukov etc. pot fi considerați postmoderniști, în măsura în care mai adăugam la alte caracteristici ca auto-reflexia, umorul negru și altele, putem merge cu mult în urmă pȃnă, de exemplu, la Euripide.” [ 20] Sau, extinzȃnd (nedorit), chiar pȃnă la Homer , căci: „ Din păcate, «postmodern» este un termen bon à tout faire….în curȃnd categoria postmodernismului îl va include și pe Homer” [21]. Și vaguitatea devine totală

*
Ȋn loc unor concluzii definitive (și discutabile), voi încheia această parte spunȃnd că:

1.« Epigonicii» adoptă o strategie gen Popper [ 22], de la efecte la cauze. Ȋn sensul că „efectul generează problema – problema de explicat, explicandum-ul – și omul de știință caută să o rezolve construind o ipoteză explicativă”. Lăsȃnd la o parte faptul că zișii «epigonici» cȃnd să ajungă la cauze, capotează, susțin că pentru a prinde în plasă umbra postmodernismului, o astfel de atitudine, cu pretenții «științifice», este inadecvată. Mai mult, ea începe, la ora actuală, chiar în știință, să fie abandonată (a se vedea, de exemplu, ce se întȃmplă în știința cognitivă cu țintă «inteligența artificială» [22]). Argumentarea susținerii mele este că o concentrare exclusiv pe efecte, mai ales pe cele ce sar în ochi, face posibilă scăparea din vedere tocmai a unor «efecte-vicii ascunse» care apar aleatoriu și care pot conduce la cauze, măcar importante, dacă nu chiar esențiale. Prin urmare, în partea a II-a, voi căta să fac o inversiune: aplicarea unei strategii de la cauze la efecte.

2. Ceva din poziționarea «mixtă» pe care se situează Hassan (deși ea nu pare a fi conștientizată) cred că, volens nolens, chiar și indirect, relevează unele lucruri interesante. Aceste lucruri se referă la cinci opoziții: «Proiect/Șansă», «Centrare/Dispersie», «Adȃncime/Suprafață», «Origine/Diferența diferenței» dar, mai ales «Determinare/Indeterminare» (restul fiind doar consecințe ale acestora). Cele cinci opoziții pot da unele indicii despre o eventuală cotitură a abordării postmoderniste în raport cu cea modernistă și despre unele dintre cauzele acestui punct de întoarcere. Prin urmare, în partea a II-a, voi face și acolo unele apeluri la lucrările lui Hassan.

4. Restul analizei lui, prin prisma criteriilor expuse anterior, cu toate eforturile depuse, nu reușește decȃt să scape printre degete «umbra» postmodernismului. Dovedind încă o dată cȃt de alunecătoare este.

5. Ȋn fine, observația lui Nemoianu care contrazice distincția Postmodernism/Postmodern a lui Hassan, cred că e demnă de luat în considerare. Căci, repet spusele lui Nemoianu, „este bine de făcut o distincție între «postmodernitate» ca tip de condiție umană existențială și socială - pe de o parte - și «postmodernism» în calitate de curent artistic - pe de alta”.

NOTE

[1] Linda Hurcheon, „Poetica postmodernismului”, Univers, 2002.
[2] Cred că este interesant să prezint aici o listă de autori romȃni care s-au ocupat de postmodernism. Fără pretenții de exhaustivitate. Rezumȃndu-mă doar la lucrările pe care le-am citit: Angela Botez, „Postmodernismul în filozofie”, Floarea albastră, 2007; Corin Braga, „De la arhetip la anarhetip”, Polirom, 2006; Mircea Cărtărescu, „Postmodernismul romȃnesc”, Humanitas, 1999; Ioan Bogdan Lefter, „Postmodernism. Din dosarul unei «bătălii» culturale”, Paralela 45, 2000; Ion Manolescu, „Videologia”, Polirom, 2003; Marin Mincu, Eseu despre textul poetic II”, Cartea Romȃnească, 1986; Liviu Petrescu, „Poetica postmodernismului”, Paralela 45, 1998; Gabriel Troc, „Postmodernismul în antropologie”, Polirom, 2006.
[3] Gilles Deleuze, „Diferența și Repetiție”, Babel, 1995.
[4] Jean-François Lyotard, „The Postmodern Condition”, Mancester University Press, 1984.
[5] Ludwig Wittgenstein, „Cercetări filosofice”, Humanitas, 2003.
[6] Linda Hutcheon, op. cit.
[7] Jean Baudrillard, „Paroxistul indiferent”, Idea Design & Print, 2001.
[8] Ihab Hassan, „From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context”, Artspace (Sydney), Critical Issues Series No. 3, 2000.
[9] Linda Hutcheon, op. cit.
[10] Charles Newman, „The Post-Modern Aura: the Act of Fiction in an Age Inflation”, Northwesretn University Press, 1985.
[11] Douwe Fokkema & Hans Bertens, „ Approaching Postmodernism”, John Benjamin, 1986.
[12] Linda Hutcheon, op. cit.
[13] Hassan, op. cit.
[14] Ihab Hassan, "The Culture of Postmodernism" in „Theory, Culture, and Society”, V 2 1985.
[15] Printre mulți alții, Alan Wilde,” Horizons of Assent: Modernism, Postmodernism, and the Ironic Imagination”, John Hopkins University Press, 1981.
[16] Tot printre alții, Jennifer Ashton, „ From Modernism to Postmodernism” in „ American Poetry and Theory in the Twentieth Century, Series: Cambridge Studies in American Literature and Culture” (No. 149), January 2006.
[17] Ihab Hassan, „From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context”, Artspace (Sydney), Critical Issues Series No. 3, 2000.
[18] Virgil Nemoianu, citat în: Ioana Petcu, „Semne ale teatralității în romanul medieval și postmodern”, Junimea, 2007.
[19] Hassan, op. cit.
[20] Ibid.
[21] Spune Linda Hutcheon (op. cit.), citȃndu-l, la rȃndul său, pe Umberto Eco.
[22] Karl Popper, „ Epistemology without knowing subject”, in „ Logic, methodology and philosophy of science III', Proceedings of the Third Congres for Logic, Methodology and Philosophy of Science”, North-Holland, 1968.
[22] Angela Botez & M. Popescu, „Filosofia conștiinței și științele cognitive”, Cartea Romȃnescă, 2002.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!