poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 539 .



Interacționează Dumnezeu cu omul exclusiv într-un plan... pur "translingvistic"?
eseu [ ]
Din nou despre rugăciunea creștină

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2016-02-21  |     | 



Rugăciunea creștină, text circumscris din punct de vedere stilistic – ca și poemul psalmic – ‘beletristicului’ și subordonat genului liric, reprezintă un tip aparte de discurs monologal adresat (Divinității), caracterizare ce face posibilă discutarea acestui gen de literatură inclusiv din perspectiva ‘dramatizării’. Este relevantă, în acest sens, definirea rugăciunii ca „vorbire a minții cu Dumnezeu” (ÎCO 1992: 192). Așa cum remarcam însă (v. Teleoacă, Semiotica, 6.3.8.1.), coordonata dramatică (în speță, dialogul ‘om – Dumnezeu’) este mai pregnantă în textul psalmic (comparativ cu textul creștin al rugăciunii), de vreme ce la nivelul acestui cadru putem admite o așa-numită „alternanță la dialog”. Realitatea semnalată se aplică însă unui nivel pur intratextual/ discursiv (nevizând deci o eventuală „superioritate” a textului psalmic în privința autenticității sau/ și a intensității dialogului omului cu Dumnezeu) și se cuvine a fi înțeleasă în relație cu două aspecte mai importante: a) calitatea de text hieratic pe care o deține psalmul, un text „nederivat”, „de gradul unu” (aparținând unei arii semiotico-culturale fondatoare, care este textul scripturistic) și b) noua ordine ontologică (cu repercusiuni inevitabile în plan semiotico-discursiv) instituită prin sacrificiul hristic (în acest context, Iisus apare ca fiind „primul” mijlocitor între om și Divinitate, el constituind, de fapt, „modelul” pentru un număr însemnat de sfinți, deveniți în tradiția creștină – ortodoxă și catolică – „punți de legătură” între om și Dumnezeu ). Acestea și sunt, de fapt, cele două elemente fundamentale „responsabile” pentru specificitatea discursivă a celor două tipuri de texte religoase.
Se admite îndeobște că orice activitate comunicativă este în esența ei dialogală, prin urmare, și monologul poate fi considerat dialogal, acesta caracterizându-se prin dialogism și plurivocitate. Dialogismul privește conceperea unui discurs din perspectiva unui destinatar real sau potențial, în timp ce plurivocitatea se referă la faptul că orice enunț poartă în el nu numai „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci și „vocea” acestuia în interacțiuni anterioare, precum și „vocile” celorlalți membri ai societății vorbind pe aceași temă, în diverse momente.
Referindu-ne concret la rugăciunea creștină (în speță, ortodoxă), dialogismul se justifică având în vedere definirea textului respectiv drept mesaj adresat Divinității, care apare în calitatea unui destinatar sui-generis, dată fiind natura ontologică distinctă a celor două planuri interacționale. Plurivocitatea poate fi admisă atât în cazul rugăciunilor – să le numim – „semnate”, cu autor explicit (v., de pildă, Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin, Rugăciunea Sf. Simeon Noul Teolog etc.), cât și în cazul textelor „anonime” (v., de exemplu, rugăciunile destinate feluritelor trebuințe ale omului). Astfel, prin rostirea oricăreia dintre aceste rugăciuni, credinciosul se situează într-o dimensiune spațio-temporală mai complexă decât cea strict prezentă, prin identificarea sa cu trăirile și aspirațiile celui care a compus textul respectiv, de obicei, într-un timp și spațiu distincte de ale sale. Mai mult, același cititor/ rostitor, venind în contact cu unul și același text de rugăciune, aduce, de fiecare dată, propria-i existență anterioară, astfel încât momentul actual al trăirii/ al experienței (religioase) nu este niciodată „pur”, ci articulat printr-o interacțiune specifică ‘trecut – prezent’.
În cazul rugăciunii (creștine), pe care o putem considera un tip aparte de discurs monologal sau – cum se exprimă Coșeriu (2006: 61) – „un monolog înțeles ca dialog”, avem a face cu o actualizare sui-generis a instanțelor care organizează orice act de comunicare: emițătorul, receptorul, textul și contextul. Mai exact, emițătorul (destinatorul) își formulează și adresează rugăciunea unui interlocutor (alocutor, destinatar) divin (Dumnezeu, într-una dintre cele trei ipostaze ale Sale; un înger sau un sfânt), fără „a se afla” neapărat în așteptarea unui răspuns imediat de la acesta; cu alte cuvinte, rugăciunea, ca discurs monologal, nu presupune alternanța imediată la cuvânt a unui interlocutor, neimplicând deci o „dramatizare” propriu-zisă. Ar fi vorba despre un dialog parțial susținut de „mecanismul perlocutor generat de unicul actant verbal” (Repciuc 2010: 305). Astfel, din punct de vedere funcțional, rugăciunea presupune stabilirea unei relații de comunicare între două spații distincte ontologic, respectiv între două instanțe extratextuale, dar și intratextuale (discursive): lumea profană (reprezentată de credincios, un cititor empiric care se roagă unei entități transcendente) și lumea Sacrului (instanța transcendentă). Este, de fapt, aspectul care legitimează pe deplin considerarea rugăciunii drept o comunicare asimetrică (sau o interacțiune complementară, cf. Watzlavick et al. 1972: 66), „atât din cauza decalajului ontic dintre polii actului comunicativ, cât și din cauza naturii diferite a mesajelor venind dinspre cei doi poli” (Moisiuc 2009: 313). În această ordine de idei, credinciosul ar comunica prin limbajul verbal, gestual și atitudinal, însă răspunsul pe care l-ar aștepta din partea receptorului sacru nu ar fi decât unul „de tip translingvistic, existențial-revelator” (Id., ibid.). Aspectul este susceptibil însă de a fi nuanțat: ‘translingvisticul’ nu-l situează în niciun caz pe Dumnezeu (într-una dintre ipostazele acestuia) la modul absolut în afara ideii de comunicare prin cuvânt. De altfel, o asemenea viziune ar echivala chiar unui non-sens, în condițiile în care Dumnezeu este definit în cărțile scripturistice ca fiind prin excelență... Cuvântul. În acest context, omul este cel care doar ulterior a dobândit acest dar de la propriul Creator, prin urmare, instrumentul de comunicare specific uman nefiind... chiar atât de... specific uman. Mai mult, „replica” divină, în ordine „existențial-revelatorie”, nu numai că nu exclude cuvântul, ci este foarte posibil (și firesc) să se actualizeze chiar în termeni verbali: revelația este susceptibilă de a căpăta materialitate „în învelișul” unor semnificanți verbali dotați cu semnifcație; altfel spus, trăirea revelatorie este susceptibilă de a oferi șansa unei sincronizări discursive ‘om – Dumnezeu’. În aceeași ordine de idei, textul rugăciunii creștine oferă numeroase exemple, argumente ale „actualizării” dimensiunii divine prin limbaj (ce-i drept, adesea, printr-un intermediar).
În exemplele care urmează, „intermediarul” vocii divine (hristice) situează textul rugăciunii ortodoxe în planul interdiscursivității/ plurivocității biblice (veterotestamentare sau neotestamentare) și, implicit, în cel al unei eterogenități discursive; aceste coordonate se precizează însă și în absența unui astfel de intermediar, în atari circumstanțe evocarea unui anumit episod sacru (scripturistic) fiind în măsură „să suplinească” un eventual personaj mediator:

„Doamne, Iisuse Hristoase, [...], prin gura proorocului Tău David ai zis (s.n.): ‘Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara”, iar prin gura Sfântului Apostol Pavel (s.n.): ‘Că cel ce nu lucrează să nu mănânce’, și iarăși, Tu Însuți cu preacurată gura ta, ai zis (s.n.): ‘Fără de mine nu puteți face nimic’ ” (Rugăciune înainte de începerea lucrului, 23); „apoi, luând pâine și vin în mâinile Tale cele Sfinte și binecuvântându-le, cu puterea Ta cea dumnezeiască, le-ai făcut Însuși Trupul și Sângele Tău, cu care i-ai împărtășit, zicând (s.n.): ‘Luați, mâncați și beți, că acestea sunt Trupul și Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre’...” (Rugăciunea de joi, 48) ș.a.

În această perspectivă, contradicția, neconcordanța, în ultimă instanță, asimetria va fi soluționată sau, în orice caz, diminuată tocmai prin... discursivizare: cuvântul/ limbajul, în calitate de instrument al rugăciunii, mijlocește relația ‛om – Divinitate’, asigură ieșirea din monolog și, prin aceasta, comunicarea-comuniune cu Dumnezeu. Se instituie astfel un „tip particular de intersubiectivitate numită ‘comuniunea cu Dumnezeu’” care ar individualiza, în opinia lui Coșeriu (2010: 3) rugăciunea în raport cu imnul, text religios care presupune doar o comunicare parțială și ocazională cu Divinitatea, „prin intermediul unor invocații precum ‘Tată!’, ‘Creatorule!’, sau prin declararea supunerii (care nu așteaptă un răspuns, nici măcar ulterior, din partea lui Dumnezeu)”. Din această perspectivă, în viziune coșeriană, perfect îndreptățit, rugăciunea apare ca un veritabil discurs cu miză pragmatică: prin invocația din textul creștin de rugăciune se stabilește un tip aparte de dialog cu dimensiunea sacră, fiind depășită falia separatoare între două universuri distincte. Memoria familiarității și a întâlnirii, vocația asemănării ‘om – Divinitate’ se convertesc în ceea ce Ricoeur (1996: 13) numea „structură de apel”, acea „communio loquendi cum dis”, o comunicare pe axa verticală, care relaționează ființa umană și divinul. Caracterul formal al dialogului cu Divinitatea (un dialog ritualizat, urmând un protocol cvasiprecis, în care relațiile dintre interlocutori sunt formalizate, temele fiind „constrânse” de un repertoriu prestabilit ) pare a fi „abolit” sau, în orice caz, minimizat grație elementului afectiv implicat de cântarea înălțătoare, care este rugăciunea.

Surse

Carte de rugăciuni, Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Sale Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Andreiana, 2007 [Rug. 2007].
Învățătură de credință creștină ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992 [ÎCO 1992].

Bibliografie selectivă

Benveniste, Émile, 1974, Problemas de lingüística general, t. II , México, Siglo XXI.
Coseriu, Eugenio, 2006, „Orationis fundamenta. La plegaria como texto”, în vol. Eugenio Coșeriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, Prólogo de Johhanes Katabek, Pamplona, EUNSA.
Coșeriu, Eugeniu, 2010, „Orationes fundamenta. Rugăciunea ca text” (Traducere din limba spaniolă de Andreea Grinea), în Transilvania, serie nouă, anul XXXIX (CXV), nr. 7–8, Sibiu, p. 1–12.
Moisiuc, Grigore, 2009, „Acatistul – structuri stilistico-poetice. Rugăciunea și întâlnirea în interval”, în Al. Gafton, Sorin Guia și Ioan Milică (ed.), Text și discurs religios, I, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 311–319.
Repciuc, Ioana, 2009, „Modele retorice ale invocației în contextul religiozității populare”, în Al. Gafton, Sorin Guia și Ioan Milică (ed.), Text și discurs religios, I, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 301–310.
Repciuc, Ioana, 2010, „Teoria despre rugăciune a lui Eugeniu Coșeriu și poetica descântecului”, în Lucrările celui de al treilea Simpozion Internațional de Lingvistică, București, Editura Universității din București, p. 587–596.
Ricoeur, Paul, 1996, „Experiență și limbaj în discursul religios”, în vol. Fenomenologie și teologie (Traducere de Nicolae Ionel), Iași, Editura Polirom.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2016, Semiotica discursului religios. Probleme de poetică, stilistică și retorică (sub tipar, Editura Universității București).
Vasilescu, Andra, 2005, „Tipuri de discurs”, în Gramatica limbii române (II), Enunțul, București, Editura Academiei Române, p. 779–816.
Watzlavick, Paul, Gregory Bateson, 1972, Steps to an Ecology of Mind, New York, Ballantine Books.
Zafiu, Rodica, 2001, „Arhaism și inovație în limbajul religios”, în Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din București, p. 161–170.







.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!