poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1738 .



Ce este rugăciunea creștină și cum ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne audă?
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2016-02-19  |     | 



În conformitate cu punctul de vedere exprimat în studiile de teologie, rugăciunea este „ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu” (Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, apud ÎCO 1992: 192). Actul autentic al rugăciunii presupune așadar o formă aparte de abolire a propriei voinței și de aservire a acesteia Divinității Ziditoare; această încredințare este de altfel proba supremă de credință și de iubire pe care omul I-o poate aduce propriului Creator. Dialogul cu Dumnezeu (un dialog intim, ca de la fiu la tată ) este esențial pentru ființa umană, care, în felul acesta, are garanția conservării nealterate a propriei identități, dincolo de patimile ce o pot subjuga, înstrăinând-o de sine însăși: „Cel ce iubește pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaș” (Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia”, 54, apud ÎCO 1992: 192).
Rugăciunea nu reprezintă doar un act mental și verbal, ci și unul gestual , constând mai exact în executarea unor semne văzute (cum sunt: semnul crucii, statul în genunchi, metaniile, ridicarea mâinilor ș.a.), menite să sporească evlavia lăuntrică a omului și să o exteriorizeze. Aceasta poate fi performată nu numai în gând, ci și cu glas tare, atâta vreme cât rugăciunea nu se reduce la un simplu act făcut „numai cu buzele” (ÎCO 192: 197). Observația se cuvine a fi reținută: departe de a se defini (exclusiv) prin prisma unei pure... funcții poetice, rugăciunea presupune în mod esențial o actualizare/ performare în temeiul unei sensibilități (emotivități) aparte, asumate de către un subiect enunțiator.
Ca și psalmul iudaic odinioară, rugăciunea creștină poate fi cântată, ea reprezentând, în această formă, „o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare” (ibid., 197) ; altfel spus, actul cântării sporește forța ilocuționară/ perlocuționară a rugăciunii. Acest aspect se justifică în virtutea asimilării cântării cu preaplinul sufletesc: emoția (religioasă) puternică și autentică se cere a fi exprimată prin cântec, aceasta transgresând granițele cuvântului articulat.
În manualul de învățătură creștină ortodoxă (ÎCO 1992: 198), sunt recunoscute trei tipuri fundamentale de rugăciune: rugăciunea care are drept scop lauda Domnului, rugăciunea de mulțumire și rugăciunea de cerere . Forța pragmatică a unei rugăciuni (că aceasta este „transpusă” în tiparele unui text de laudă, de mulțumire sau de cerere) rezidă în credința celui care o performează. Cu alte cuvinte, eficacitatea acesteia (exprimată în manualul catihetic prin sintagma „foloasele rugăciunii”) este direct proporțională cu autenticitatea trăirilor subiectului uman în ipostază de rugător către Dumnezeu. Perspectiva asumată în manualul de învățătură creștină ortodoxă se întemeiază pe învățăturile biblice, Mântuitorul fiind cel care a exprimat cel mai clar acest adevăr: „și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință (s.n.), veți primi” (Matei 21:22). Mai mult, în concordanță cu punctul de vedere creștin (ortodox), eficiența actului rugăciunii poate fi sporită în condițiile în care, pe lângă credința propriu-zisă, orantul face dovada că are conștiința importanței postului, dar și a propriilor fapte bune și, de asemenea, atunci când omul – rugându-se împreună cu semenii săi – îi invocă pe sfinți, în calitate de mijlocitori către Dumnezeu (ÎCO 1992: 200). Sintetizând, putem spune că premisele esențiale ale unei rugăciuni eficiente, cu o miză pragmatică superioară, implică o serie de aspecte circumscrise nu numai spiritual (credința) și material (-spiritual) (postul), ci și faptic (faptele bune) și nu în ultimul rând... discursiv (promovarea unei rugăciuni care să se înscrie în tiparele unui discurs colectiv intermediat).
La antipod, rugăciunea susceptibilă de a se solda cu un efect pragmatic minim (chiar nul) este aceea al cărei obiect(iv) contravine reperelor elementare în funcție de care se delimitează un act autentic de rugăciune. Astfel, Dumnezeu nu ascultă și nu îndeplinește rugăciunile atunci când „cerem ceva păgubitor” (ÎCO 1992: 200); în acest context, păgubitor intră în opoziție flagrantă cu finalitatea nobilă, elevată, pe care o presupune orice act de rugăciune în viziune creștină și care poate fi calificat, din această perspectivă, drept folositor.
Alteori, nu conținutul propriu-zis al cererii (rugăciunii-cerere) este responsabil pentru eficiența redusă a actului respectiv, ci modul în care rugăciunea este rostită către Dumnezeu, anume fără smerenie și fără credință; sunt premise în virtutea cărora omul poate fi considerat nevrednic în fața lui Dumnezeu pentru a i se îndeplini respectivele cereri/ dorințe (ÎCO 1992: 201).
În această ordine dihotomică, manualul catihetic ortodox ridică, printre altele, și problema eficienței rugăciunii pentru un păcătos, respectiv a nevoii de rugăciune pentru cel drept. Eficiența acestui act „s-ar cuantifica” în primul caz prin iertarea câștigată de către păcătos, care astfel ar avea șansa de a fi trecut în rândul drepților (ÎCO 1992: 201). „Detaliul” biblic (v., de pildă, Luca 23:42) reprezintă reperul fundamental care susține valoarea de adevăr a acestei judecăți. Vocile patristice se pronunță în același sens. Drumul de la „păcătos” la „drept” este mijlocit de pocăință (ÎCO 1992: 202). În aceeași ordine de idei, pentru „cel drept”, rugăciunea este calea către desăvârșirea spirituală, concept lexicalizat adesea în scrierile ortodoxe prin termenul îmbunătățit.
Sunt și situații în care slaba miză pragmatică (forță perlocuționară) a unei cereri adresate lui Dumnezeu ține exclusiv de percepția omului, în realitate rugăciunea respectivă fiind „finalizată” dintr-o altă perspectivă, anume în ordine divină. Observația își dovedește relevanța (și) prin prisma adevărului – formulat adesea în operele Sfinților Părinți ai Bisericii – conform căruia „Nici o rugăciune [...] nu este pierdută în fața lui Dumnezeu” (ÎCO 1992: 201). Altfel spus, dincolo de nevoile umane și de felul în care acestea sunt exprimate în rugăciune, stăpânește Duhul lui Dumnezeu care cunoaște mult mai bine prioritățile acestuia, acționând în consecință; în aceste condiții, singura atitudine rezonabilă a ființei umane este aceea de a se încredința propriului Creator.
Textul scripturistic este vocea autorizată care fixează inclusiv coordonatele spațio-temporale în care se cuvine a fi performat actul rugăciunii. Astfel, timpul potrivit pentru rugăciune este, de fapt,... viața omului întreagă, pentru că așa cere Însuși Mântuitorul Hristos: ‘Privegheați, dar, în toată vremea (s.n.), rugându-vă’ ” (Luca 21:36). Acest adevăr este întărit în literatura patristică, fiind reflectat, de pildă, în cuvintele Fericitului Augustin: „Prin credință, nădejde și dragoste, dorința fiind necontenită, ne rugăm neîncetat (s.n.)” (Exp. CXI, Ad Produm, CIX, apud ÎCO 1992: 207). Sunt, totuși, unele momente fundamentale în care rugăciunea se impune a fi făcută, anume: „dimineața, la amiază și seara, înainte și după mâncare și când auzim bătând toaca și clopotele bisericii” (ÎCO 1992: 207). De asemenea, pentru un creștin, rugăciunea este binevenită la vreme de nevoie și de ispită, în momentele capitale ale vieții sale, când are de făcut lucruri foarte importante, dar și atunci când sufletul i-o cere în mod imperios (ÎCO 1992: 208 sq.).
Deși orice loc este potrivit pentru rugăciune (v., de pildă, I Tim. 2:8) , totuși biserica (= casa lui Dumnezeu) rămâne spațiul cel mai adecvat pentru săvârșirea acestui act. Acest spațiu este asociat cu o forță ilocuționară și perlocuționară (pragmatică) mai mari, întrucât aici sunt întrunite (și) două dintre condițiile menționate supra pentru performarea unui act eficient, anume rugăciunea mediată (adresată lui Dumnezeu prin invocarea sfinților reprezentați în icoane), respectiv rugăciunea colectivă, Biserica constituind prin excelență locul de adunare a credincioșilor, or, acest lucru era propovăduit de Însuși Iisus: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mate 18:20).
Funcția teologico-liturgică identificabilă pentru cadrul discursiv al rugăciunii creștine (ortodoxe) nu exclude poeticitatea remarcabilă a acestui text, care poate fi circumscris, asemenea psalmului, ariei estetice a literaturii religioase. Mai exact, la fel ca și poemul psalmic, rugăciunea creștină poate fi subsumată așa-numitului cod textual estetic, în speță un cod retoric , în terminologia lui Chandler (2002: 149), autor care definește acest cod prin opoziție cu un cod textual științific.
Identificăm și în acest cadru discursiv o valorificare aparte a funcțiilor lingvistice jakobsoniene, în primul rând a funcției emotive/ expresive, mai exact o actualizare sui-generis a subiectivității, care corespunde, de fapt, unei reconceptualizări a noțiunii de ‘liric’: mutarea centrului de greutate de pe pers. I pe pers. a II-a (= interlocutorul divin), în acord cu acea premisă ermineutică fundamentală admisă în limitele universului religios, și anume smerenia subiectului uman în relația sa cu transcendentul. Cântarea este în mod declarat umilă: „Cântare cu totul de umilință (s.n.) aduc Þie, eu, nevrednicul, și strig Þie ca și canaaneanca...” (Rug. 2007: 124).
Același tip de relație, asimetrică (ființând între două planuri ontologic distincte), este mediată și în rugăciunea creștină prin performarea cântării înălțătoare, a encomionului compus spre lauda Divinității și care constituie, de fapt, o strategie discursivă esențială, la care orantul creștin face apel în tentativa de instituire și de menținere a contactului cu dimensiunea sacră. Actul cântării este, ca și în textul biblic vechitestamentar, unul conștient, asumat, dorit: „Cuvântare de slava Ta în toată noaptea ne dăruiește, ca să cântăm, să binecuvântăm și să slăvim preacinstitul și prea încuviințatul Tău nume” (Rug. 2007: 195); „În toate zilele, bine Te voi cuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul veacului” (ibid., 63) ș.a.m.d. Acest gen de performative implicite (encomioanele) susțin coordonata persuasivă a unui text estetic religios cum este cel al rugăciunii creștine, coordonată ce se impune a fi înțeleasă (și) în relație cu miza pragmatică a unui astfel de discurs. Aspectul a fost teoretizat și în legătură cu o funcție teologico-liturgică , identificabilă inclusiv în cazul textului de rugăciune creștină, nivel la care această funcție „acționează” în virtutea deplinei credințe a orantului în cele rostite, dar și a iubirii necondiționate față de cele făptuite.
Că textul creștin al rugăciunii reprezintă o scriere clădită pe principiul metatextualității, dar și pe cel al intertextualității, este o realitate neîndoielnică. Metafora vieții trăite pentru a se ajunge la o carte (al cărei autor este prin excelență Dumnezeu, omul fiind mai ales un receptacul și un vehicul al mesajului divin ), prin urmare, o valorizare ce implică justificarea estetică a realității, apare adesea și în textul creștin. Aici, sintagma cartea vieții evocă pregnant structuri ocurente în literatura biblică, în speță în textul psalmic (v., de pildă, supra, 6.3.2., ‘cartea celor vii’, concept definit prin opoziție cu ‘cartea morții’): „... scrie-mă pe mine, robul Tău, în cartea vieții (s.n.) și-mi dăruiește sfârșit bun” (Rug. 2007: 18). Cartea vieții este, ca de altfel și cartea celor vii , metaforă a unei existențe puse sub semnul celor sfinte, al unui comportament exemplar, în spiritul învățăturilor divine, călăuzitoare spre mântuire și care nu poate fi răsplătit decât printr-un „sfârșit bun”. Instrumentul de exprimare specific uman, limbajul (inclusiv în formă scrisă), are propriile limite în surprinderea și comunicarea realității transcendentale, adevăr de care credinciosul este pe deplin conștient; această conștientizare nu constituie însă decât un alt „pretext” pentru elogiul măreției Divinității: „Iisuse, Dumnezeirea cea de necuprins în scris (s.n.)” (Rug. 2007: 121).
În calitate de literatură religioasă de rang secund, și rugăciunea creștină este un exemplu elocvent (alături de alte scrieri elaborate în mediu religios creștin, cum sunt, de pildă, catehismele, molitvelnicele, liturghierele ș.a.) de valorificare, în propriul câmp discursiv, a nenumărate evenimente, personaje, modele, replici sau structuri stilistice (semantice sau/ și sintactice) regăsibile în textul fondator, care este textul biblic . De pildă, o „replică” având o recurență remarcabilă în textele creștine de rugăciune, este aceea care sintetizează perfect esența învățăturii creștine, așa cum aceasta a fost exprimată de Iisus în Evanghelia după Ioan (6:56): „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu întru Mine rămâne și Eu întru dânsul” (v., de pildă, Rug. 2007: 211).
Actul estetic performat în cadru discursiv creștin este unul puternic conotat afectiv, dar și gnoseologic; este un act pus în slujba unei cunoașteri superioare (o cunoaștere mijlocită prin emoția religioasă a credinței), aceea a realității transcendentale. În acest context, rugăciunea este menită să faciliteze drumul spre un astfel de ideal de cunoaștere (definit în textul creștin prin metafora luminii celei neapropiate ), tangibil în condițiile unei purificări integrale a ființei umane:

„Sufletele noastre le sfințește, trupurile curățește-le, cugetele îndreptează, gândurile curățește și ne izbăvește pe noi de tot necazul celor rele și al durerii. Înconjoară-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri, ca prin mijlocirea lor fiind păziți și povățuiți să ajungem la unirea credinței și la cunoștința slavei Tale celei neapropiate (s.n.), că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin” (Rug. 2007: 22); „Hristoase, Lumina cea adevărată, [...], să se însemneze peste noi lumina feței Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată (s.n.)” (ibid.) ș.a.

Funcția cathartică a artei (materializată în tipare specifice rugăciunii) este susținută inclusiv printr-un veritabil ritual de spovedanie, premisă sine qua non a mântuirii:

„Doamne, Iisuse Hristoase, cu adâncă umilință recunosc și mărturisesc că în toată ziua păcătuiesc împotriva iubirii Tale dumnezeiești” (Rug. 2007: 44, Rugăciunea de luni); „Doamne, Dumnezeul meu, osândit stau înaintea feței Tale celei Sfinte și-mi mărturisesc nevrednicia, neputința și sărăcia mea cea mare” (Rug. 2007: 45 sq., Rugăciunea de marți) ș.a.

„Duhul cel nou” dobândit astfel este duhul înțelepciunii și al înțelegerii , treaptă superioară de cunoaștere, elocventă pentru depășirea stadiului de „nepricepere”: „Dă cugetelor mele Duhul înțelepciunii Tale, nepriceperii mele, Duhul înțelegerii” (Rug. 2007: 111). Enunțul următor evocă pregnant textul biblic, definind actul cunoașterii în strânsă relație cu „frica de Domnul”, dar și cu alte valori etice, cum este, de pildă, spiritul justițiar, care, în ultimă instanță, poate face trimitere la modul obiectiv, lucid, rațional de a ființa, garant al eludării tentațiilor mundane : „Cu Duhul temerii de Tine umbrește faptele mele și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” (Rug. 2007: 111) .
Desfășurarea adecvată a unui act estetic (în speță, a celui de obârșie sacră) este condiționată, în egală măsură, și de stăpânirea impecabilă a instrumentului de comunicare (o anume techné) și de cunoaștere specific uman, anume limbajul, dar și de luciditatea creatoare. Conștient de aceste adevăruri, orantul creștin invocă Divinitatea pentru a-i facilita performarea unui atare act estetic: „Făcătorule al îngerilor și Doamne al puterilor, deschide-mi mie, nepriceputului, mintea și limba (n.n.), spre lauda preacuratului Tău nume, precum ai deschis auzul și limba celui surd și gângav de demult, ca să grăiesc și eu acestea...” (Rug. 2007: 114). Demonstrativul acestea înglobează, de fapt, totalitatea enunțurilor transfigurate estetic și valorificate de orant în scopul performării cântării înălțătoare, în cazul de față, a acatistului închinat lui Hristos: „Iisuse, preaminunate, mirarea îngerilor;/ Iisuse, preaputernice, izbăvirea strămoșilor;/ Iisuse, preadulce, slava patriarhilor...” (ibid., Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos). Conștiința estetico-religioasă a credinciosului este sporită de sentimentul „Cuvântului cel necuprins” și al „Cuvântului celui nevăzut”, metafore esențiale ale persoanei hristice în universul creștin: „Iisuse, Cuvântul cel necuprins;/ Iisuse, Cuvântul cel nevăzut...” (Rug. 2007: 121).

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1988 [BO].
Carte de rugăciuni, Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Sale Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Andreiana, 2007 [Rug. 2007].
Învățătură de credință creștină ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992 [ÎCO 1992].



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!