poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2039 .



Dragănescu - Noua paradigmă a informației. În loc de prefață
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2015-02-28  |     | 



NOTÃ

Textele postate sub titlul generic „Drăgănescu – Noua paradigmă a informației” nu sunt nici studii și nici exegeze. Ele fac parte dintr-un șir de eseuri deoarece, „eseul ține de un initium, de un început … nu de virtuțile unui inițiat. A fi inițiat presupune a fi introdus într-o sferă a misterului, …înseamnă a fi posesorul unor cunoștințe refuzate altora. Inițiatul în misterele eleusiene, de exemplu, ca și matematicianul [pur sau fizicianul hălăduind prin fizica cuantică și subcuantică ] dacă au ceva în comun, acesta este privilegiul unei inițieri exclusive.…Eseistul nu-și revendică prerogativele unei asemenea exclusivități…și nu se consideră un specialist care are vreun monopol al adevărului; el nu inițiază, el se inițiază. Eseistul [prost, bun – asta rămâne la latitudinea cititorilor] urmează un itinerar nesigur, întortocheat și ne invită să-l urmăm cum încearcă să defrișeze, tăindu-și drumul prin desiș.” (Nicolaie Balotă)

La adresa:
http://www.poezie.ro/index.php/essay/14065855/Drag%C4%83nescu_-_Noua_paradigm%C4%83_a_informa%C5%A3iei_%28I%29_Preambul, se găsește primul text al seriei („Dragănescu - Noua paradigmă a informației. (I) Preambul)

Deoarece în acel prim text am vorbit despre două articole dedicate lui Mihai Drăgănescu, scrise: primul de Constantin Noica cu prilejul apariției cărții Ortofizica și al doilea de Alexandru Surdu la aniversarea vârstei de 75 de ani a Academicianului Drăgănescu, am considerat că aceste două articole constituie o bună prefață la textele ce vor urma. Prin urmare le reproducem în continuare cu mențiunea ca am obținut, pentru ambele, dreptul de a fi postate aici.



UN TEXT AL LUI CONSTANTIN NOICA DESPRE ORTOFIZICA LUI MIHAI DRÃGÃNESCU

Notă editorială NOEMA, XIII, 2014: Acest text reprezintă referatul elaborat de Constantin Noica, cerut de Editura Științifică și Enciclopedică în 1984, în vederea publicării lucrării Ortofizica aparținând lui Mihai Drăgănescu. El a fost preluat, cu acordul autorului, din Alexandru Surdu, Vocația filosofiei românești, București, Editura Academiei Române, 1995.

Autorul acestui referat nu cunoaște o sinteză filosofică atât de cuprinzătoare și de impresionantă ca lucrarea de față, în cultura europeană. Este vorba de o excepțională reușită a culturii noastre și – sperăm să nu ne înșelăm – a culturii veacului XX. Prin anii ’50, un Teilhard de Chardin, față de care autorul român este mult mai bine așezat, a putut impresiona cu sinteza sa în spiritul culturii noastre științifice. În fapt, autorul francez nu era decât un paleontolog, vorbind destul de stingherit despre celelalte științe ale naturii, ca și cu oarecare candoare despre științele omului; pe deasupra, punea în joc o retorică și o exaltare, ce au sfârșit prin a indispune, – în timp ce lucrarea omului de știință român (la capătul unei serii de opere originale și deschizătoare probabil către o nouă activitate creatoare, pentru autor și pentru continuatorii săi de pe acum asigurați) trădează o splendidă sobrietate a gândului a toate înnoitor ce o susține, unită cu o greu comparabilă stăpânire a întreg registrului științelor.
Este probabil că în zilele noastre singură informatica, specialitatea autorului, poate asigura unui spirit de excepție controlul spectrului cunoașterii contemporane. La un moment dat s-ar fi spus că în miezul cunoașterii ar putea sta cibernetica, dar „ea s-a oprit la conștiință”, în fața conștiinței, cum spune autorul de față (p. 22). Informaticianul, cel puțin unul de nivelul profesorului Drăgănescu, este în măsură să cuprindă în viziunea sa și faptul de conștiință, ba chiar să-l rabată asupra lumii și să-l solidarizeze cu ea, ca în grandiosul I L M = inel al lumii materiale, conceput de autor. Dar e posibil că omul de știință român este printre primii – nu știm de nici un alt informatician autor al unei viziuni filosofice de amploarea acesteia – care să valorifice putința informației de a da ceea ce lipsește culturii noastre și face pentru mulți insuportabilă acumularea de cunoștințe în atâtea domenii disparate, de a da anume un tip de om de cultură care să acopere tot. Citind lucrarea de față îți dai seama că omul de cultură viitor va trebi să fie un „homo informaticus”, altminteri rămâne mutilat.
S-ar putea crede că, stăpânind evantaiul științelor contemporane, autorul face operă de enciclopedism filosofic, nu o sinteză filosofică propriu-zisă. Dar tocmai în aceasta constă adevărata noutate a lucrării de față, faptul că acoperă științele fundamentale sub puterea unificatoare a unei autentice idei filosofice. Lucrarea ar putea fi privită, chiar, ca un model pentru viziuni filosofice viitoare. Dintre cele trei feluri în care se poate practica filosofia, primul ca istorie a filosofiei, al doilea pe temeiul unei experiențe spirituale (amândouă fiind feluri tradiționale de a filosofa) sau, în al treilea rând, întemeiat pe corpus-ul științelor, felul ultim e probabil că va precumpăni în viitor. Dar până acum oamenii de știință n-au filosofat decât în prelungirea câte unei științe, cu oricâte libertăți: un Scrödinger și Heisenberg cu fizica matematică, un Monod sau Jacob ca biologi, un Prigogine, cu oricâte deschideri, din perspectiva chimiei și fizicii. Când au ieșit din specialitatea lor, ca Einstein însuși în Cum văd lumea, au recăzut peste locurile comune ale reflexiunii filosofice. Cu Ortofizica, în schimb, ni se oferă, cum spune Prefața, o explicare unitară a fizicului, biologicului și spiritualului, ținând seama că în toate planurile este vorba de procese cu caracter informațional. Dacă reținem că întreaga tehnologie (p. 490 în final) are și ea un substrat comun informațional, atunci lumea toată, că este a naturii, a omului ori a artefactului uman, apare schimbată la față, putând fi atacată unitar de gândire dintr-un unghi absolut nou.
Dar ideea filosofică a lucrării nu se reduce la afirmarea universalității proceselor informaționale, o afirmare la care putea ajunge, cu un minimum de cutezanță, orice informatician filosof. Excepțional de adânc, poate și de fecund pentru gândirea și cercetarea altor oameni de știință, ni se pare dublul aspect al ideii filosofice puse în joc: pe de o parte, că trebuie să existe ceva mai adânc decât particulele fizicale și celulele biologice, ele nefiind deci constituienți ultimi ai materiei vieții, pe de alta că termenul ultim al evoluției, conștiința, nu mai apare ca un capăt de drum, necum ca un epifenomen sau alteori ca un simplu accident („maimuță golașă, care a dus la om”), ci este expresia superioară a unei deschideri, sau introdeschideri, spune autorul, care se manifestă de la începutul vieții și e solidară cu modelul deschis și el, chiar dacă fără rudimente de conștiință, al materiei neînsuflețite. Prin urmare autorul nu caută numai ceva mai adânc decât unitățile pretins originare, ci arată în plus că ultima verigă, omul, regăsește și face direct racordul cu începuturile. În orice viziune filosofică sau științifică de până acum, omul și conștiința lăsau deoparte în urma lor procesele originare, obârșia lor. Poate pentru prima dată cu Inelul Lumii Materiale (modelul propus de autor) îndepărtatul devine, prin conștiință și prin cultură ni se spune, imediatul însuși. Iar în timp ce modelele conceptuale pe baza particulelor materiale, deși trimițând evolutiv la forme superioare, rămân modele închise, tocmai modelul acesta în care bucla se închide este cu adevărat deschis.
Dacă totuși trebuie să strângem și mai bine ideea filosofică pusă în joc, atunci vom spune că ea constă în transformarea întregului corp al științelor prin valorificarea unei bune și obiective subiectivități universale. Termenul poate îngrijora (de aceea și spunem subiectivitate în loc de subiectivism), dacă ar fi restrâns la subiectivul uman, psihologic ori chiar epistemologic. Dar s-a observat de mult că există subiectivitate sau subiectitate și în afara omului: o plantă ca și un organism în genere, sunt în ele însele expresia unei subiectități, iar cibernetica a venit, la rândul ei, să arate că un sistem, natural, ori chiar artificial posedă, cu conexiunea inversă, caracterul unui subiect în act – în termeni românești, am spune că lucrurile, fără să fie, până la om, un”sine” personal, își au totuși „sinea” lor – și atunci subiectitatea încetează să fie condamnabilă din punct de vedere științific, ba devine chiar un extraordinar mijloc de investigație. Lumea poate fi cercetată, nu drept un ansamblu de obiecte de realitate, ci drept unul de subiecte de realitate. Întregul universului el însuși apare, în viziunea lucrării acesteia, drept un subiect de realitate, ce-și desfășoară subiectitatea proprie până la conștiința umană.
În felul acesta filosofia obține un câștig uriaș. Toată această problematică sub care a stat veacul trecut, anume tema, aparent evidentă a unui subiect cunoscător în fața unei lumi și a unui obiect de cunoscut, acel subiectivism vinovat, unit cu acel idealism autentic, care a dominat dezbaterile filosofice, toate rămân în urmă, ca și vorba naivă a lui Schopenhauer, gândul prin care își deschide opera, socotindu-se kantian fără îndreptățire (căci la Kant subiectivismul transcendental este totuși obiectiv), gândul anume că „lumea este reprezentarea mea”. Toate au fost simplă etapă a conștiinței umane, care încă se opunea lumii pentru că nu știa să se identifice cu ea.
Numai că o asemenea intimitate a conștiinței cu adâncurile lumii – autorul de față ar vorbi de cufundarea în profunzimile lumii materiale’ – nu se putea întemeia în orice fel. Animismul de pildă, a exprimat și el întotdeauna o asemenea intimitate, dar una de tip naiv, elementar: panteismul, în toate versiunile lui, a căutat, de asemenea, să solidarizeze ordinea conștiinței și a omului cu restul, dar nu putea nici el fi mai mult decât o proclamație. Când s-au impus științele moderne, ele au pornit tocmai de la bariera dintre viu și neviu; iar dacă Teilhard de Chardin a forțat această barieră, vorbind despre o substanță cerebrală infuză în tot ce este materie și care se concentrează treptat cu sistemele nervoase, ajunge la creier uman și trimite chiar dincolo de el, la agregare de conștiințe și de creiere, până în acoperirea Terrei cu un fel de „noosferă”, el n-a făcut decât să dea, cu o viziune biologică mult exaltată, sugestia unității fundamentale dintre conștiință și străfundurile lumii.
Opera lui Mihai Drăgănescu vine să arate că numai din perspectiva informaticii un asemenea gând are sens. De aceea, autorul poate rosti, ca filosof întemeiat pe științe, această admirabilă vorbă, pe care numai un Hegel cuteza să o spune despre sistemul său, din perspectiva speculației” „Toate filosofiile au o rațiune,în lumina modelului ILM” (p. 26). Cu ideea – am spune cu constatarea pozitivă – că procesele cu caracter informațional au loc peste tot; cu implicația acestei idei, că totul stă sub semnul unei bune subiectități; cu consecința ei, că singura închidere într-o subiectitate (nu compactarea în agregate stinse, ca „găurile negre” ale astronomilor de astăzi) îngăduie o deschidere, sau în termenii autorului o intro-deschidere, lumea și omul arată altfel, păstrându-se perfect toate cunoștințele științifice care s-au cunoașterii până la străfundurile lumii materiale, adică până în sensul, forma, informateria care face cu putință lumea.
Desfășurarea operei pe linia acestei idei filosofice devine atunci firească. Autorul trebuie să străbată tot, pentru că transfigurează totul. Va trece deci, cu cele patru părți ale lucrării, de la „Cosmos și Univers” la „Materia nevie”, apoi la „Materia vie”, spre a sfârși la „Informație”. În fiecare dintre cele patru părți noutățile sunt de așa natură și atât de întemeiate, încât privesc nu numai filosofia, ci fiecare știință fundamentală în parte. Autorul speră să aibă confirmări științifice, de laborator, pentru unele din ipotezele sale. În orice caz dezvăluie tot felul de aspecte inedite, așa încât este silit (ca și în lucrările anterioare, adesea) să dea nume noi lucrurilor, de cele mai multe ori nume fericit alcătuite, unele probabil rostite să se impună, așa cum de la început trebuie acceptat termenul de „ortofizică”, nu drept altă fizică, ci drept una „la nivel mai adânc decât cel cuantic”, ca și termenul de „informaterie” pentru un ingredient originar al lucrurilor, care, în profunzime, structurează o materie amorfă, numită de autor „lumatie”. Și duce în același timp la „ortosens” în existența originară.
În fapt informateria va fi cea care să aducă o cascadă de noutăți, atât în ceea ce privește cosmologia cât și în ce privește materia anorganică și organică, până la viu. Noutatea cea mare, în definitiv, o dă faptul că în timp ce toți oamenii de știință, și chiar cei de formație umanistă fac să primeze știința naturii asupra celor ale omului, Mihai Drăgănescu are curajul, pe temeiul informaticii, să aducă un fel de primat al științelor omului asupra celor ale naturii. El face complexul să primeze asupra simplului și fenomenologicul (cum numește singur sensurile și ortosensurile) asupra sistemicului și a structurii. Nu reflectăm doar structuri spațio-temporale, spune el (p. 25), ci și informații. De aceea cosmologia, care nu mai putea reveni filosofiei, căci descria numai o lume obiectuală și în care omul apare și el ca un obiect între obiecte, redevine filosofică prin deschiderea ei către sens, viață și conștiință: de aceea matematica apare – poate pentru prima dată în cultura contemporană – ca având baze ontologice; de aceea formalul se dovedește a nu putea exista fără suport (p. 62), fiind necesară așadar o legătură între formal și neformal; de aceea se poate susține că, deși nu este forță, informația trebuie pusă alături de celelalte forțe (p. 122). În primul rând alături de cele electromagnetice și gravitaționale; de aceea omul de știință care e autorul poate cuteza să arunce fizicii provocarea de a-i cere să vadă „sens” în universul material, sau în concret că „spinul” este un efect al cuplajului dintre lumatie și informaterie, că mișcarea fotonului este reflectarea unei mișcări de ortosens tot în informaterie, sau – cu o admirabilă viziune – că trebuie să existe un timp de dinaintea timpului, un ritm cosmic fără durată, care devine timp prin cuante de timp în univers.
Cu atât mai lesne, poate, vor accepta oamenii de știință perspectivele pe care le deschide viziunea autorului în ce privește materia vie. Căci viața, spune autorul, implică proprietăți informaționale, iar un program (un cod) este pur și simplu informație. Firește, ni se spune sugestiv, informația genetică este sintactică, ea devenind semantică abia în mintea omului. Dar și aici, ca în cazul particulelor și al celulei, autorul vede ceva mai adânc decât codul, anume (p. 236) o plasticitate informațională a celulei, care nu mai este fixată rigid de acizii nucleici. Iar în timp ce procesul informațional al materii vii s-a manifestat o singură dată, la nașterea universului, în cea vie procesul este permanent. Numai informateria poate explica fenomenele vii, iar aici autorul pune în joc o realitate elementară nouă, un fel de anticuantă, spune el, pe care o numește „ortobiont”, văzând chiar posibil în cadrul biologiei (ce are acces direct la profunzimi) un experiment hotărâtor pentru ipoteza ortoexistenței, experiment ce ar consta tocmai în detectarea ortobiontului.
Totul e susținut de un gând adânc: acela că informația nu este un simplu proces fizic (cum devine evident chiar la inteligența artificială), ci reprezintă o structură căreia i se asociază un înțeles. De aceea autorul combate lingvistica și semantica de astăzi, arătând că ele evită tocmai esențialul: subiectul. Dar ce este subiect, în această cuceritoare viziune de bază de subiectivitate? „Vom numi subiect (p. 427) un dispozitiv care conține un procesor informațional ce acționează cu mediul, interpretându-l și,eventual, acționând asupra lui”.
Am ajuns aproape la o redefinire posibilă a omului (ce sărace rămân definițiile lui obișnuite, chiar și cea de „animal rațional”, pe lângă definiția aceasta bine cumpănită), o redefinire posibilă care, iată, poate și solidarizează omul cu alte subiecte, naturale și chiar artificiale. Când autorul sfârșește (p. 463 – 4) prin a spune că natura neconștientă creează și ea, dar imitând creația veritabilă, care este a omului, atunci nu mai poate nimeni vedea umbră de antropologism aici. Este o splendidă întemeiere obiectivă a unității lumii. De aceea nimeni nu se va mai mira să afle, la capătul lucrării, că Binele și Răul sunt ortosensuri, pe care omul și societatea le induc în materia profundă.
Își vor face loc în lume noutățile acestea și multe altele, ce apar atât de firesc în viziunea originală propusă aici? Ar trebui să spunem că nu ne îndoim, dacă n-am cunoaște inerția ce domnește în lumea culturii. Vom spune însă că nu știm despre o lucrare contemporană care să zgâlțâie mai bine această inerție decât lucrarea profesorului Drăgănescu. Iar dacă prin imposibil ea nu s-ar impune de pe acum în cultura veacului XX, să ne fie îngăduit a crede că va uimi și impresiona adânc pe gânditorii nepervertiți din veacul XXI.


ASPECTE ȘTIINTIFICO-FILOSOFICE ALE CONCEPTULUI DE EXISTENÞÃ PROFUNDÃ
Acad. Alexandru SURDU

Articol preluat, cu avizul de rigoare, din NOEMA, X, 2011, retipărire a textului cu același titlu din volumul „Mihai Drăgănescu In Medias Res”, București: Editura Academiei Române, 2004


Filosofia românească ajunsese între cele două războaie mondiale punctul central al culturii românești – situație mai puțin obișnuită, care apare doar în momentele cruciale ale științelor sau artelor. Acestea, desprinse de filosofie, ajung cu timpul în faze de criză, de impasuri metodologice în științe, sau de lipsă de perspectivă în arte. Sunt clipe în care își amintesc de alma mater, fără de care nici n-ar fi apărut. Se reîntorc, altfel spus, la filozofie. Și, după secole de dispreț, încep s-o cultive. Așa au apărut, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, filosofiile științelor (filosofia matematicii, a fizicii etc.), filosofia artelor și filosofia culturii, în genere.
În filosofia românească acest fenomen s-a petrecut doar parțial. Nu putem vorbi, în perioada interbelică, decât despre filosofia culturii (la Blaga), filosofia religiei (la Nae Ionescu) sau filosofia matematicii (la Octav Onicescu). Confluența cultural-științifică și filosofică nu s-a realizat pe această linie, ci a urmat calea tradițională a legăturii perma- nente cu filosofia, care a condus treptat la apariția unor personalități hibride, începând cu Mihai Eminescu (filosof-poet) și continuând cu Blaga; dar au existat și medici-filosofi (N. Paulescu, D. Danielopolu, Șt. Odobleja), matematicieni-filosofi (Gr. C. Moisil, Anton Dumitriu), ingineri-filosofi (Paul Postelnicu), critici-filosofi (Tudor Vianu), literați-filosofi (Camil Petrescu), muzicieni-filosofi (Al. Bogza, D. Cuclin) ș.a.m.d. aceștia nu se ocupau decât sporadic cu funda- mentele doctrinelor sau artelor pe care le practicau, ci erau filosofi propriu-ziși, recunoscuți ca atare, creatori de opere filosofice.
Această direcție s-a menținut și după al doilea război mondial, fiind, în genere, continuată de către supraviețuitorii calamității comuniste, dar și de către personalități care n-au avut de suferit în regimul comunist, cum au fost și matematicienii menționați deja (Octav Onicescu și Gr. C. Moisil erau membri ai Academiei Române), dar și un Ștefan Milcu sau Constantin Maximilian (genetician).
În principal, este vorba de interesul tradițional românesc pentru filozofie, apărut la începutul secolului al XVIII-lea, datorat orientării filosofice austruo-germane, în atmosfera căreia s-au construit primi filosofi români moderni, începând cu Titu Maiorescu. Filosofii erau inițiați în discipline științifice, pe care le și practicau: medicină, psiho- logie, matematici, drept etc., ceea ce făcea ca lucrările lor să devină interesante pentru cercuri largi de cititori din domenii științifice sau artistice. De aici și interesul, adesea profesionalizat, al acestora pentru filozofie, pentru o viziune mai extinsă, integratoare față de cea deter- minată științific sau artistic.
Aceasta este și situația savantului-filosof Mihai Drăgănescu. Specialist în electronică și informatică, inginer și profesor, cu numeroase funcții de conducere (didactice și instituționale), este evident că nu și-a căutat un refugiu în filozofie și nici n-a profesat în acest domeniu, cum s-a întâmplat și cu ceilalți savanți-filosofi români. Dacă ar fi fost vorba numai de preocupările de filozofie a științei, pe care le au majoritatea scientiștilor, și care nu depășesc sfera de interes a unei discipline decât spre domeniile conexe, situația ar fi fost ușor explicabilă. Dar Mihai Drăgănescu face investigații filosofice extinse, de tip sistematic, în care se urmărește interpretarea întregii lumi, cu toată istoria ei.
Ce-i drept, într-un fel sau altul, și ceilalți savanți și artiști-filosofi au extins la nivelul întregii realități principiile care guvernează domeniile de predilecție. Alexandru Bogza, de exemplu, considera că principiile armoniei muzicale ar sta la baza oricărui fenomen, ele manifestându-se micro- și macroscopic. Ceva dreptate avea, astăzi vorbindu-se de „vibroni” printre „cărămizile” lumii substanțiale. Ștefan Odobleja, pe de altă parte, considera că tot ceea ce vibrează, adică se manifestă într-un fel sau altul, ceea ce înseamnă că există, intră în rezonanță cu altceva, până la „consonanță” – un termen familiar de asemenea în domeniul muzical.
Dovada că Mihai Drăgănescu a pornit pe această linie de exten- siune filosofică a domeniului științific, urmând tradiția științifico-filosofică românească, îl constituie numeroasele sale referințe la
autori români dinaintea și din vremea sa. Aceasta în cel puțin două privințe: a manierei generale de procedură și a problematicii legate de profunzimile lumii materiale. Amintim toate acestea pentru faptul că, publicată în 1989, lucrarea Inelul lumii materiale (Ed. Științifică și Enciclopedică), care cuprinde volumele Profunzimile lumii materiale (1979) și Ortofizica (1985), care la rândul lor sintetizează studii anterioare, a părut unora, mai ales datorită masivității sale, ca o curio- zitate, lipsită de legătură cu lucrările obișnuite pe atunci, fie de știință, fie de filozofie. Ea lăsa impresia unei improvizații, deși avea numeroase antecedente, românești și străine, iar autorul publicase rezultate parțiale ale cercetărilor sale mai înainte cu aproape două decenii.
Menționăm, în acest sens, concepția lui Ioan Petrovici despre substanța transcendentă, din care ar proveni ceea ce se numește de regulă „corp”, dar și ceea ce se numește „spirit”. Teză care nu infirmă teoriile evoluționiste în genere, ci doar proveniența spiritului dintr-o materie corporală. Substanța transcendentă, numită și „fundamentală”, ar avea o infinitate de atribute, dintre care noi nu cunoaștem decât două, corpul sau materia și spiritul sau psihicul. Paralelismul psihofizic presupune nu numai o determinare reciprocă de tip ontic (corpul este suportul pasiv al spiritului, spiritul este principiul activ al corpului), ci și una gnoseologică. În măsura în care se cunoaște pe sine și cunoaște existența înconjurătoare, spiritul se diferențiază tot mai mult de acesta și se descoperă pe sine ca fiind diferit de ceea ce nu este spirit.
Ceva asemănător se petrece, în viziunea lui Constantin Rădulescu- Motru, și cu realitatea originară,, care ar precede orice diferențiere între fizic și psihic, ambele fiind cuprinse la început în aceasta. Conștiința nu apare, ci există dintotdeauna, dar se face vădită în cadrul unui îndelung proces evolutiv.
Mai aproape de zilele noastre, Florian Nicolau, la care se referă în mod special Mihai Drăgănescu, vorbea despre o „realitate fizică non-individuală”, pe care o considera ca substrat al lumii cuantice, un substrat mai profund decât al particulelor elementare. Dar, începând cu Nicolae Paulescu se vorbește și despre un substrat al materiei vii, numit uneori „bioplasmă”, și chiar despre un substrat material al gândirii, pe care Eugen Macovschi îl numește „materie noesică” sau „noesiplasmă”.
Toate aceste tipuri de materie (la Ștefan Lupașcu sunt trei: fizică, biologică și psihică) coexistă ca structuri ale materiei de bază, evoluând în universuri distincte în care predomină una sau alta, în care ele se influențează reciproc, se diferențiază se identifică cu substanța originară, pe care Mihai Drăgănescu o numește „materie profundă”.
Faptul că materia profundă nu este un gând izolat sau chiar o invenție ciudată a lui Mihai Drăgănescu poate fi ilustrat și cu idei asemănătoare ale unor savanți occidentali, care, firește, n-au suferit influența gânditorilor români enumerați. David Bohm, de exemplu, vorbea despre posibilitatea unei mecanici subcuantice, pe baza căreia să poată explica principiile mecanicii cuantice ca manifestări ale unei realități profunde, în care ar domni o ordine subiacentă realității noastre, în afara cadrului spațio-temporal. Ordinea aceasta este deter- minantă și pentru materie și pentru spirit și se manifestă prin „ordinea explicită” din lumea noastră.
Există și alte doctrine, teorii etc. care conduc la ideea de materie profundă. Ceea ce ne interesează însă este modalitatea originală în care a reușit Mihai Drăgănescu să prezinte, în spirit filosofic, dialectico- speculativ, teoria materiei profunde.
Ceea ce adaugă autorul la considerațiile de genul celor menționate este informația, concept care a început să aibă o semnificație majoră în știință și tehnică abia la mijlocul secolului trecut. Aceasta este legată de structuri fizice și este determinată prin parametri cantitativi. Informația fenomenologică se referă la sensuri care nu pot fi descrise prin metode formale, cantitativ-matematice, căci nu au structuri spațio-temporale. Informația fenomenologică este fundamentală și prioritară față de orice structură fizică (chimică, biologică, mentală) existențială.
Punctul de plecare al investigației îl constituie, în termeni filosofici, transcenderea existenței. Nu este vorba, însă, de o trans- cendere absolută, adică de pătrunderea în domeniul transcendenței, ci doar de o trecere dincolo de limitele existenței, spre ceea ce autorul numește ortoexistență, prin care înțelege „existența profundă”. Direcția aceasta, de la existență, care devine pe planul științelor fizică, chimică, biologică, spre zone mai profunde, constituie obiectivul firesc al știin- țelor. În cadrul fizicii, să zicem, tendința de a înainta spre componente tot mai simple ale particulelor elementare. Aspectele filosofice, mai precis științifico-filosofice, ale acestei direcții se referă la interpretarea noilor descoperiri, la metodele care au fost utilizate și la semnificația lor pentru imaginea generală pe care o avem despre lume.
Un alt aspect științifico-filosofic ține de „nerăbdarea”, ca să zicem așa, savanților sau filosofilor, care încearcă să anticipeze viitoarele descoperiri și chiar limitele până la care se poate ajunge. În acest sens, Mihai Drăgănescu are exemplul clasic al investigațiilor lui Werner Heisenberg, pe care îl urmează până la un punct. El nu este însă de acord cu saltul subcuantic de la structuri materiale (fizice) spre structuri ideale (abstract-matematice), ci consideră că, în cadrul existenței profunde, chiar dacă n-ar mai avea de-a face cu structuri spațio-temporale, ne-am găsi totuși în domeniul materialității. Din această cauză, existența profundă,, identificată dau nu cu energia sau cu o formă a energiei, este considerată materială. Ipotetic, ea ar putea fi sursa materială a energiei numiră lumatie.
Dar autorul nu se rezumă la această, am putea să-i spunem, „regresie fizică” spre profunzimile lumii materiale, cu toate că ea se realizează prin progresele fizicii. Dar este vorba de „regresie”, deoarece procesul acesta presupune implicit că existența profundă a fost cândva prioritară față de cea fizică. Considerațiile „regresive” din domeniul fizicii sunt, dimpotrivă, târzii față de evoluția acestei științe de la Aristotel spre zilele noastre.
Ceva asemănător încearcă Mihai Drăgănescu și în domeniul informaticii, instituită mult mai recent și care n-a apucat încă să-și facă bilanțuri „regresive”. De-abia pornită pe drumul „inteligenței artificiale”, al ciberneticii și roboticii, ea are fața întoarsă spre viitor, „nerăbdarea” manifestându-se aici în forme științifico-fantastice de amploare fără precedent. Cu toate acestea, introducând noțiunea de „informație fenomenologică”, autorul se consideră îndreptățit să procedeze și în acest caz pe cale „regresivă”.
Informația calculatoarelor electronice și informația algoritmică, reprezentată prin variații cantitative ale stărilor unei structuri fizice, este, în mod firesc, o noțiune derivată, dependentă de aceste stări și existentă numai în măsura preexistenței structurii fizice. Discuțiile în legătură cu „inteligența artificială” au semnalizat un element nou, faptul că informația calculatoarelor electronice ar avea și o componentă calitativă, și anume înțelesul. Aceasta, în analogie cu informația creierului uman, a inteligenței umane. Există și reversul mecanicist, al interpretării inteligenței umane ca structură fizică, identificarea creierului uman cu calculatorul electronic. Se optează adesea pentru calea de mijloc. Progresele biologiei însă au dovedit că informația umană, ca și cea organică în genere, chiar concepută structural-fizic, la nivel celular, are particularități calitative, particularități pe care tehnica modernă le transferă structurilor fizice, din care se presupune că au provenit structurile celulare.
Față de aceste situații, Mihai Drăgănescu propune ipotetic existența unei informații fenomenologice originare, determinată de particularități ale existenței profunde, care s-ar putea să aibă o componentă informațională, numită informaterie. Ceea ce ar însemna că existența profundă cuprinde două substanțe materiale primordiale: materia profundă și materia informațională (lumatia și informateria). Aceasta este o viziune materialistă nuanțată a dualităților de tip materie-suflet sau a triadelor fizic-biologic-psihic, în care este presupusă o existență profundă din care ar proveni existența noastră fizică, Spunem „nuanțată”, spre deosebire de varianta materialist monistă, bazată în fond pe ipoteza provenienței întregului univers dintr-o materie originară. De altfel, materialismul monist nu presupune ipoteza existenței profunde, ci combinat cu evoluționismul „progresiv” și „regresiv” științific, admite diviziunea la infinit a existenței fizice, spațio-temporale sau, în orice caz, lipsa de sens a unei alte existențe. Spuneam de asemenea „nuanțată”, căci, pe direcția (deschiderea) materiei informaționale sunt recuperate și caracteristicile spirituale ale existenței.
Acesta este cadrul general al discuției, cu aspectele sale tradiționale și originale ale autorului. Ne aflăm pe teren științifico-filosofic. Nu este vorba de acceptarea sau nu a unor considerații de maximă generalitate. Autorul însuși nu afirmă niciodată că ipotezele sale, ca și ale numeroșilor savanți și filosofi la care se referă, ar fi altceva decât presupuneri, încercări de a oferi o explicație unitară situației contemporane. În acest sens, autorul caută cât mai multe argumente favorabile demersului său, fără să excludă contraargumentele la fel de îndreptățite. Este vorba aici de opțiune. Nimeni nu este obligat să adopte o asemenea investigație și nici terminologia utilizată de autor, terminologie care adesea îi aduce prejudicii. Problema este dacă o cercetare de bază a zilelor noastre și a viitorului, pe informatică, este sau nu convingătoare pentru imaginea modernă a lumii, decât cele tradiționale, fizice sau spirituale, pe care, de altfel, nu le ignoră.
În orice caz, după știința noastră, ne găsim în fața unei prime încercări de amploare în vederea găsirii unei soluții informaționale a Universului nostru, a lumii noastre, pe care suntem deja nevoiți s-o numim informațională. Ceea ce merită, indiferent de opțiunile noastre, un interes deosebit.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!