poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1252 .



Poezie si teologie in rugaciunea crestina ortodoxa
eseu [ ]
Metafora in camp discursiv sacru

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2014-05-05  |     | 



1. Figuri stilistice semantice în rugăciunea creștină

Toate structurile figurative vehiculate în cadrul discursiv al rugăciunii creștine se întemeiază pe adevăruri teologice, în aceste condiții semnificația unor asemenea tipare impunându-se a fi descifrată în relație/în strânsă interdependență cu secvențe verbale, personaje, evenimente etc. petrecute în timpuri arhetipale, dar „așezate” și semiotizate (în conformitate cu un sistem de valori specific) printr-un discurs primar, fondator, care este prin excelență discursul scripturistic. Pornind de la astfel de premise, se înțelege/este de înțeles că „imaginarul”/libertatea figurativă – în actul creației, dar și în cel al receptării – este/va fi din start îngrădită, cu alte cuvinte fiind strict circumscrisă unui sistem de referință primar (textul/discursul biblic), care reprezintă, de altfel, și suprema voce autorizată în acest context. Identificăm aici de fapt maxima particularizare/individualizare a spațiului estetic religios, în speță a textului de rugăciune creștină ortodoxă, comparativ cu/prin opoziție cu cel laic: devenind concepte teologice esențiale ale Bisericii, toate aceste numiri/structuri figurative activează în mod real relația omului cu Dumnezeu; altfel spus, imaginea respectivă nu rămâne nicidecum apanajul exclusiv și nici măcar predominant al spațiului pur... discursiv, ci se desăvârșește prin „consecințele” în plan extradiscursiv. În acest context, de pildă, titlurile Maicii Domnului nu sunt simple epitete/metafore/comparații, ci reprezintă, într-o formă concentrată, rugăciuni și mărturisiri de credință; mai exact, esența numirilor Maicii Domnului relevă calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, dar și de Maică duhovnicească a întregii Biserici.
Mai mult, în speță în cadrul creștin ortodox, structurile figurative-conceptuale se constituie drept componente ale spiritualității ortodoxe care nu trebuie neglijate pentru că „se întemeiază pe puterea numelui veșnic al lui Dumnezeu (s.n.), despre care o poruncă a Decalogului spune că nu trebuie luat în deșert niciodată pentru ca omul să fie viu” (Marius Nedelcu, Numirile Maicii Domnului, apud ).
La prima vedere, numeroase concepte transpuse în tipare figurative, în cadrul discursiv al rugăciunii creștine, pot fi catalogate ca prezentând relevanță pentru universul semiotic creștin; cu alte cuvinte, ar fi vorba despre semnificați și semnificanți specifici mediului cultural ortodox. O analiză mai profundă a acestui aspect identifică/susține însă remarcabila continuitate între cele două universuri semiotice, chiar dacă o serie de structuri conceptuale valorificate în cadrul discursiv creștin nu sunt decât prefigurate în cărțile biblice veterotestamentare. Așa, bunăoară, ‘Dumnezeirea trinitară’, ‘sfinții’ (inclusiv Maica Domnului), ‘îngerii’, ‘diavolul’, ‘crucea’, ‘mântuirea’ etc., sunt concepte (teologice) vehiculate deja în textele vechi testamentare (texte desemnate ca fiind mesianice), deși cele mai multe dintre acestea nu vor fi asumate propriu-zis decât mai târziu, în etapa creștină.
Continuitatea între cele două universuri semiotice poate fi identificată inclusiv la nivel intratextual/discursiv propriu-zis. Amintim în acest sens: procedeul estetic-discursiv al izotopiei verbale și al amplificării laudative (valorificate ca strategii de compunere a encomionului adresat Divinității); tiparul genitival cu valoare superlativă; foarte buna reprezentare a metaforei-metagoge; metaforele antonimice valorificate în spiritul didactic al celor două tipuri de texte religioase; o serie de structuri figurative (metaforice) comune (de pildă, metafora pastorală a oii și a mielului care Îl evocă pe Mesia) ș.a.
Relația dintre cele două spații cultural-religioase este evidențiată inclusiv la nivelul intertextualității. În acest context, construcția comparativă reprezintă structura valorificată în mod constant în discursul rugăciunii creștine în trimiterile explicite la universul sacru primar (cel biblic), putând fi catalogată, în această perspectivă, drept o structură ce poartă pregnant marca intertextualității.
Mai mult, așa cum am avut ocazia să constatăm, sunt situații de remarcabilă similaritate la nivel verbal (nivelul selecției termenilor dintr-o paradigmă și al asocierii acestora în plan sintagmatic) între universul literar veterotestamentar și cel creștin, ceea ce constituie dovada indubitabilă că rugăciunea creștină, ca orice text religios „de rang secund”, și-a putut găsi sursa fundamentală în textul fondator, cel scripturistic, în mod particular aceasta având drept model discursiv poemul psalmic.
Continuitatea nu exclude însă afirmarea și dezvoltarea specifică a unor concepte, dar și structuri în spațiul literar creștin, aceasta în conformitate cu noua semioză teologică. În acest sens poate fi relevantă, de pildă, ‘smerenia’ ca atitudine funciară a orantului creștin, concept care cunoaște de altfel și modalități particulare de manifestare la nivel discursiv (cf. infra, de pildă, f) Litota). Sunt de menționat în aceeași ordine de idei inclusiv o serie de procedee discursive care cunosc o actualizare aparte în acest cadru discursiv sau/și unele motive „resemiotizate”. De pildă, amplificarea laudativă îmbracă o formă specifică în textul ortodox al rugăciunii, în interiorul așa-numitelor imne-acatiste, în timp ce motivul „vieții ca umbră și vis” (transpus stilistic în tiparele unor metafore in praesentia) definește precaritatea vieții mundane nu în relație cu tranziția inexorabilă către neființă, ci cu posibilitatea de dobândire a unei vieți desăvârșite/veșnice/autentice dincolo de acest plan terestru.
Cadrul discursiv creștin presupune într-o serie de situații o nouă semioză, expresie a unei continuități prin... „răsturnare”. În acest context este, de pildă, relevant felul în care Maria este văzută prin opoziție cu Eva (fiecare dintre aceste entități fiind reprezentativă pentru chipul unei noi umanități): după cum Eva a luat parte la căderea și moartea lui Adam, tot așa Maria a participat la „întoarcerea” chipului celui întinat la chipul cel dintâi. De aici, și imaginile specifice dezvoltate în cadrul discursiv creștin.
Pentru o serie de concepte (reliefate metaforic) se poate admite circumscrierea strictă față de spațiul cultural creștin; amintim numai: ‘natura duală’ a lui Hristos, ‘Taina Euharistiei’ sau conceptul de ‘iubire creștină’, dezvoltat adesea în contextul metaforei „străinului”.

1.1. Metafora

Câmpuri conceptuale

‘Divinitatea supremă’

Multitudinea și varietatea tiparelor metaforice care trimit la această arie conceptuală (cf. infra, exemplele, clasificările și observațiile noastre) nu pot ignora natura aparte a Divinității în universul semiotic creștin (prin opoziție cu Divinitatea din literatura veterotestamentară a Psalmilor), anume o Dumnezeire „în trei ipostasuri” sau „în trei fețe”: Dumnezeu-Tatăl, Iisus-Fiul și Duhul Sfânt . În sensul celor afirmate este relevantă și formula de închinăciune/rugăciune clișeizată în cadrul discursiv creștin: În numele/Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Tripla determinare a divinului este surprinsă simultan în unele contexte, la nivelul cărora, foarte adesea, izotopia verbală este menită să definească (explicit sau implicit) instanța creștină supremă în toată complexitatea sa: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, [...]; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, [...]. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,...” (Rug. 2007:9); „Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte Atotțiitorule, Doamne Fiule, Unule-Născut, Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte” (ibid. 63); „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt” (172) ș.a.
Sunt însă și situații în care un anume context dezvoltă estetic o unică ipostază a dumnezeirii . Trebuie spus însă că astfel de delimitări sunt mai degrabă... pur discursive/intratextuale, în realitate neputându-se opera o separare a celor trei ipostasuri ale divinului, aspect „mărturisit” de altfel în textul rugăciunii și susținut, printre altele, inclusiv prin „suprapunerea” unor termeni/concepte care trimit la mai mult de o singură „față dumnezeiască” (a se vedea, de pildă, metafora Judecătorului sau cea a Păstorului , atribuite nu numai Dumnezeului-Tată, ci și Fiului ). Totuși, cum spuneam, la nivel discursiv putem identifica anumite „constante” valorificate pentru definirea/evocarea unei instanțe sau a alteia. Astfel, Dumnezeu-Tatăl este prezentat preponderent în calitate de Părinte (cf. „O, Părinte sfinte, îndură-Te de noi!”, 44) , dar și de Creator/Ziditor/Făcător și Stăpân absolut: „Făcătorule a toate câte sunt” (Rug. 2007:15); „Atotțiitorule” (ibid.); „Dumnezeul puterilor și al tuturor trupurilor” (ibid.); „Bine ești cuvântat, Stăpâne,...” (ibid., 40); „Doamne și Stăpânul vieții mele” (ibid.); „Ascultă-mă, Domnul meu și Ziditorul meu,...” (ibid., 105) ș.a. În aceeași ordine de idei, unicitatea/singularitatea lui Iisus este redată artistic prin anumiți termeni sau sintagme care includ adjectivul numeral/numeralul substantivat unu (cf. „... a Unuia-Născut Fiul Tău”, Rug. 2007:16; „... și printr-înșii pacea Ta ai dăruit lumii, Unule mult-Milostive”, ibid., 64; „... că Tu ești marginea doririlor și credincioșilor întărire, Unule, Iubitorule de oameni”, ibid., 149), în timp ce ipostaza de „miel trimis spre junghiere”, în ultimă instanță sacrificiul hristic expiator este ilustrat de contexte, precum: „Hristoase Dumnezeule, îndelung-Răbdătorule, mult-Milostive și mult-Milosârde” (Rug. 2007:21); „... bucură-te, pom binecuvântat [= crucea, n.n.], pentru că tu ai ținut rodul vieții, care ne-a mântuit de moartea păcatului” (ibid., 50); „... puterile cerurilor strigau Þie, Dătătorule de viață:...” (ibid., 53); „Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce ești Viața cea fără de moarte...” (ibid., 53); „... că, iată, a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea” (ibid., 60); „Doamne Dumnezeule, Mielușelul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui,...” (ibid., 63) ș.a. Multe contexte evocă ritualul liturgic al euharistiei transfiguratoare, la rândul său, o „reiterare” a analogiei instituite de Iisus în context biblic/evanghelic; simbolismul se particularizează în funcție de cele două elemente constitutive ale ființei Mântuitorului, anume Trupul și Sângele hristice: „Pâine a vieții celei veșnice să-mi fie mie Trupul Tău cel Sfânt, Milostive Doamne, și scump Sângele Tău, tămăduire durerilor celor de multe feluri” (Rug. 2007:185) ș.a.
Duhului Sfânt îi sunt atribuite în mod constant două virtuți, aceea de Mângâietor, respectiv cea de Duh Adevărat: „Doamne, Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhule Adevărate,...” (Rugăciunea a treia, către Sfântul Duh, Rug. 2007:29) ș.a.

Tipare metaforice

a. Simple

Deși apofaza nu este reprezentativă propriu-zis pentru desemnarea Divinității în textul ortodox de rugăciune creștină, totuși unele structuri „minimaliste” ocurente aici justifică admiterea inclusiv a unei exprimări apofatice la nivelul acestui cadru discursiv. În acest context, cea mai frecventă structură apofatică minimalistă este cea reprezentată prin vocativul Doamne, pe care îl putem considera, in extremis (mai exact, luând în considerare semantica originară a termenului latinesc dominus, anume aceea de „stăpân” , dar și utilizarea „alternativă” a acestui vocativ cu Stăpâne, cf. infra), o... metaforă pentru Divinitate: „Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău [...]. Doamne, izbăvește-mă de muncile cele veșnice” (Rug. 2007:17). Adesea acest vocativ este ocurent în structuri iterative retorice: „Doamne, Doamne, eu ascult din tot sufletul...” (ibid., 23).
Cum remarcam și mai sus, alternativ apar contextele în care este valorificat subst. stăpân la vocativ: „Și ne dă nouă, Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului...” (Rug. 2007:39); „Bine ești cuvântat, Stăpâne,...” (ibid., 40; 43) ș.a.
O categorie aparte, bine reprezentată în textul ortodox al rugăciunii creștine, este aceea a adjectivelor substantivizate care apar îndeosebi la vocativ, într-o serie de situații cu forme specifice românei vechi. Pentru astfel de contexte putem vorbi despre o metaforizare prin substantivizare; aceste structuri stilistice evocă divinul prin virtuți esențiale ale acestuia, cum sunt: bunătatea, sfințenia, forța izbăvitoare etc.: Bunule: „... și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”(Rug. 2007:9 sq.); Mântuitorule : „Cântare de miez de noapte aduc Þie, Mântuitorule,...” (ibid., 14), Sfinte: „Bine ești cuvântat, Sfinte,...” (ibid., 40); Milostive: „Dintru înălțime Te-ai pogorât, Milostive,...” (ibid., 55) ș.a. Astfel de substantive apar și în interiorul unor sintagme (cf. infra, b., structuri precum Sfinte tare și observațiile noastre).

b. Complexe

Structurile complexe reprezintă în realitate tiparul cultivat cu precădere în textul rugăciunii creștine. În acest context, catafaza (rostirea a cât mai multor/tuturor numelor Divinității) devine chiar o strategie discursivă, pusă în slujba instituirii contactului cu transcendentul .
Apoziția multiplă , constând adesea în asocierea (redundantă) unor adjective substantivizate, utilizate la gradul superlativ, este un tip de structură complexă, catafatică valorificată în discursul rugăciunii creștine: „Hristoase Dumnezeule, îndelung-Răbdătorule, mult-Milostive și mult-Milosârde” (Rug. 2007:21) ș.a.
Foarte frecvent apar structurile genitivale (cf. „Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, [...], Dumnezeul mântuirii mele”, Rug. 2007:, 13); „Bucură-te, pom binecuvântat, că tu ai ținut rodul vieții”, ibid., 50; „Doamne Iisuse Hristoase, [...], Izvorul înțelepciunii și al harului,...”, ibid., 111; „... că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos, Dumnezeul nostru...”, ibid., 249 ș.a.), dar și cele prepoziționale: „Împărate fără de moarte , primește rugăciunile noastre...” (Rug. 2007:15); „... puterile cerurilor strigau Þie, Dătătorul(e) de viață,...” (ibid., 53; 56; 113). Nu de puține ori unele structuri de acest gen sunt circumscrise unui tipar și mai complex, cum este, de pildă, paralelismul sintactic (antonimic); în astfel de situații apare de regulă o metaforă-definiție: „Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce ești Viața cea fără de moarte,...” (Rug. 2007:113).
În ceea ce privește structurile cu substantiv și adjectiv , acestea apar adesea în componența unei definiții propriu-zise a Divinității, adjectivul fiind de regulă „legat” de regentul său prin pronumele semiindependent cel, aceasta în conformitate cu tiparul gramatical specific românei vechi, dar și în concordanță cu exigențele unui text prin excelență retoric : „Că Tu ești Lumina cea adevărată,...” (Rug. 2007:16) ș.a. Același tipar se actualizează alteori în interiorul unor structuri apozitive: „Hristoase, Lumina cea adevărată,...” (ibid., 22). Pronumele semiindependent cel este „omis” în special în contextele cu vocativ, în condițiile nearticulării substantivului (cf. „Împărate ceresc, pe binecredinciosul nostru popor îl întărește,...”, ibid., 22), dar și în contexte cu substantiv articulat, care este însă determinat nu numai printr-un adjectiv calificativ, ci și printr-unul pronominal (posesiv): „Către Tine vin, Stăpânul meu mult-Milostive,...” (ibid., 105). Uneori (de pildă, la vocativ) este preferată topica ‘adjectiv – substantiv’: „Mult îndurate Stăpâne,...” (ibid., 44).
Deosebit de bine reprezentate sunt structurile rezultate prin asocierea a două/mai multe dintre tiparele menționate. Acestea sunt de fapt tiparele care oferă unul dintre exemplele cele mai elocvente cât privește fenomenul de izotopie verbală; în acest context, la nivel discursiv prezintă relevanță și faptul că adesea se face apel la intensificatorul și (utilizat în detrimentul... virgulei).
Menționăm pentru început construcțiile generate prin „complinirea” unei metafore structural simple (cf. a.) printr-o construcție apozitivă perifrastică, în componența căreia intră uneori un genitiv sintetic sau analitic (cf. „Stăpâne, Iubitorule de oameni”, Rug. 2007:14; „Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui, Însuți fiind desăvârșit,...”, ibid., 29), alteori, un substantiv (un substitut al acestuia) și un determinant adjectival/cu valoare adjectivală: „Pe Cuvântul, Cel împreună fără de început, cu Tatăl și cu Duhul,...” (Rug. 2007:54). Cât privește ultimul tipar menționat, trebuie spus că foarte adesea contextele la vocativ reflectă o particularitate a românei vechi, constând mai exact în actualizarea unei flexiuni „redundante”, „polidefinite” (care include nu numai substantivul, ci și adjectivul subordonat acestuia): „Mărire Þie, Împărate, Dumnezeule Atotputernice,...” (ibid., 11).
Într-o serie de contexte, structurile genitivale se coordonează cu cele prepoziționale (cf. „Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață,...”, Rug. 2007:9), la fel cum în alte situații în același raport de coordonare sunt utilizate construcțiile ‘substantiv + adjectiv’, respectiv structurile genitivale: „Izvor dulce și Noianul îndurării” (Rug. 2007:46); „Apărătorule cel mai mare și biruitorul iadului,...” (ibid., 114) ș.a. Acest din urmă tipar câștigă uneori în complexitate prin introducerea în limitele sale a unei metafore simple, în exemplul pe care îl oferim în continuare, un „substitut” al celei de a treia „fețe” a Dumnezeirii, Duhul Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului,...” (Rug. 2007:9);
Structura ‘substantiv + adjectiv’ (calificativ, pronominal) este „amplificată” uneori printr-o dublă structură prepozițională, efectele retorice fiind sporite și prin utilizarea intensificatorului de expresie și: „Că Tu ești Făcătorul meu și Purtătorul de grijă și Dătătorul a tot binele...” (Rug. 2007:14).
Structura genitivală se construiește uneori și cu unele structuri (arhaice) de dativ adnominal; alternanța între cele două tipare cazuale se soldează cu remarcabile efecte stilistice: „... că Tu ești marginea doririlor și credincioșilor întărire, Unule, Iubitorule de oameni” (Rug. 2007:149).
Alteori, schema sintactică se complică, aceasta actualizându-se la nivelul a trei tipuri structurale: adjectiv (calificativ, pronominal) + substantiv; substantiv + adjectiv; substantiv1 + prepoziție + substantiv2. Menționăm, spre exemplificare, triada „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte (Ex. Rug. 2007:9), care apare constant în economia textului ortodox, constituind de fapt una dintre mărcile specifice, particularizatoare ale rugăciunii creștine, comparativ, de pildă, cu formulele valorificate în poemul psalmic. Este interesant de remarcat faptul că sfânt apare în această invocație în dublă ipostază morfologică: în calitate de adjectiv în prima sintagmă, respectiv de substantiv în celelalte două structuri. Semnificația acestei „alunecări” morfologice poate fi pusă în relație cu capacitatea unei calități – suficient de relevantă pentru definirea unui anume concept – de a „se converti” în substitut propriu-zis al unei entități; în contextul citat (și nu numai ), sfânt – din calificativ – devine... apelativ al Domnului (cf. Sfântul). Ortografierea cu majusculă a unor astfel de termeni reprezintă un argument în plus în favoarea „fixării” acestora drept substitute ale Dumnezeirii, în cadrul discursiv sacru al rugăciunii creștine.
Un tipar interesant, care apare în mod constant în textul rugăciunii creștine ortodoxe, este acela rezultat din coordonarea copulativă între structura figurativă propriu-zisă și termenul – la prima vedere – „propriu”, neconotat (Doamne, Dumnezeu): „Împăratul și Dumnezeul nostru” (ibid., 12). „Apărătorule cel mai mare și Doamne, [...]” (ibid., 114) ș.a. Nu este exclus însă ca acest tip de relaționare sintactică să reprezinte un argument în favoarea faptului că Dumnezeu/Doamne este utilizat în rugăciunea creștină cu două valori distincte: ca apelativ propriu-zis al Divinității, dar și ca unitate conotată stilistic (o metaforă pentru Divinitate, așa cum ar apărea și în contextele citate, pe care le putem echivala cu „Împăratul și Stăpânul nostru”, respectiv cu „Apărătorule cel mai mare și Stăpâne”) . Afirmația se poate susține inclusiv pentru situațiile în care Dumnezeu/Doamne are și alți determinanți în afara posesivului meu/nostru (cf. „Făcătorule al îngerilor și Doamne al puterilor,...”, Rug. 2007:114), respectiv pentru contextele în care vocativul Doamne precedă metafora propriu-zisă: „Doamne și Stăpânul vieții mele,...” (ibid., 41). Și totuși, în acest ultim exemplu, este vorba cel mai probabil despre o construcție apofatică, mai precis tautologică, având în vedere semnificația etimologică a lui Doamne .
Este important de remarcat faptul că, foarte adesea, diversele tipare metaforice valorificate în cadrul discursiv al rugăciunii creștine sunt „complinite” prin... „digresiuni” explicative; aspectul prezintă relevanță pentru caracterul didactic al textului de rugăciune, dar și cât privește elaborarea acestui tip discursiv ca un discurs accesibil receptorului creștin și nu numai. De pildă, Dumnezeul creștin este evocat prin metafora luminii; această structură figurativă – intens valorificată și în literatura psalmică (cf. supra,...) – este calificată prin determinanți specifici, a căror semnificație este decodabilă în limitele învățăturii teologice creștine ortodoxe, aceasta/ea fiind parțial „dezvăluită” în digresiune: „Lumină fără de început și pururea fiitoare, în care nu este mutare sau umbră de schimbare” (Rug. 2007:15).
Izotopia verbală cunoaște o manifestare aparte în textul-acatist (în esența sa, un imn), unde metaforele abundă, în special la nivelul unor structuri genitivale distribuite simetric. Vorbim cel mai adesea despre metafore-apoziții, prin urmare despre structuri figurative explicite, in praesentia, în aceste condiții „problema” care se pune nefiind la cine/ce se referă o metaforă sau alta, ci în virtutea cărui aspect s-a apelat la o anumită imagine; demersul interpretativ/semiotic nu va putea ignora coordonatele teologice și implicit nici adevărurile/preceptele textului biblic „fondator”: „Iisuse, preaminunate, mirarea îngerilor;/ Iisuse, preaputernice, izbăvirea strămoșilor;/ Iisuse, preadulce, slava patriarhilor....” (Rug. 2007:114-115) ș.a.m.dep.
Este interesant de remarcat faptul că textul ortodox de rugăciune creștină conservă o serie de reminiscențe ale tiparului genitival cu valoare superlativă (cf. Dumnezeul Dumnezeilor), un tipar gramatical și stilistic în același timp, foarte bine reprezentat în textul sacru ebraic, atât în cărțile Vechiului Testament, cât și în scrierile neotestamentare . Cele mai frecvente structuri de acest gen (desemnând Divinitatea) consemnate de noi în textul-suport al investigației noastre sunt Împăratul împăraților, Stăpânul stăpânitorilor și Răsăritul răsăriturilor: „Iisuse, Împăratul împăraților;/Iisuse, Stăpânul stăpânitorilor;/ [...] / Vrând să mântuiești lumea, Răsăritule al răsăriturilor,...” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, 123). Cum se poate remarca, este vorba despre tipare metaforice (intensive), constituite foarte probabil pornind de la modelul furnizat de structura „proprie” Dumnezeul dumnezeilor și care gravitează în jurul unor concepte fundamentale pentru definirea Divinității: suveranitatea, puterea și strălucirea absolute.
Alteori, imnele-acatiste își extrag substanța estetică din valorificarea structurii ‘substantiv + adjectiv’ (acesta din urmă, frecvent relaționat cu regentul său prin pronumele semiindependent cel, într-un tipar arhaic și retoric în același timp, și utilizat adesea la gradul superlativ absolut): „Iisuse, Împăratul meu cel preatare;/ Iisuse, Dumnezeul meu cel preaputernic;/ [...]/ Iisuse, Ziditorul meu cel preaslăvit;/ [...]; /Iisuse, Păstorul meu cel preaîndurat...” (Rug. 2007:125); „Iisuse, puterea cea nebiruită;/ Iisuse, mila cea fără de sfârșit;/ Iisuse, frumusețea cea prealuminată;/ Iisuse, dragostea cea nebiruită...” (116) ș.a.m.dep. În limitele unor structuri de acest gen, determinantul adjectival îndeplinește uneori funcția unui epitet litotic; de pildă, în exemplul pe care îl cităm în continuare, neapus este folosit ca „substitut” al lui aprins, viu: „Bucură-te, Maica stelei celei neapuse” (Rug. 2007:136, Icosul al 5-lea). Contextul menționat reține atenția și sub un alt aspect; metafora, evocând o entitate sacră (în exemplul citat, pe Iisus), devine „reper” esențial în definirea unei alte entități (Maria). Cu alte cuvinte, textul rugăciunii creștine conține exemple de structuri figurative „de gradul doi”: metafora care o desemnează pe Fecioara Maria (Maica stelei celei neapuse), o construcție mai amplă, o include structural pe cea care Îl evocă pe Iisus (steaua cea neapusă). Însă, așa cum spuneam, doar la nivel structural (un nivel de suprafață) metafora mariologică o conține pe cea hristică; într-un plan al semnificațiilor de adâncime (planul stilistico-semiotic, în ultimă instanță, din/în perspectiva teologiei creștine), raportul se schimbă în favoarea Fiului, care este, de fapt, elementul „subordonator”, în calitate de „reper” de definire a altor/celorlalte elemente (Maria se definește în funcție de/prin raportare la Iisus, iar nu Iisus în funcție de/prin raportare la Maria).

‘Condiția umană’

Ipostaza fundamentală , care particularizează omul creștin prin raportare la umanul adus în scenă de poemul psalmic, este evidențiată – în cadrul discursiv al rugăciunii creștine – printr-o strategie discursivă aparte, pe care o putem desemna în termenii unei valorizări prin discreditare . Această atitudine de autodiscreditare a credinciosului creștin, prezentat adesea în ipostaza de păcătos și nevrednic, este relevantă, în ultimă instanță, pentru smerenia funciară a acestuia. Este o atitudine complexă, care depășește granițele eticului, prin afirmarea sa într-un plan superior, anume cel hermeneutic-gnoseologic .
Ca și în cazul câmpului conceptual discutat mai sus, și în acest caz identificăm unele situații în care metaforizarea apare ca rezultat al schimbării de clasă morfologică (cum spuneam, o metaforizare prin substantivizare); astfel, o serie de structuri metaforice funcționează ca apoziții. În această ordine de idei se impune precizarea că, dacă în unele contexte conotația este evidentă, statutul metaforic al structurii respective fiind neîndoielnic (cf., de pildă, metafora omului ca vânzător, aluzie la episodul biblic al trădării lui Iuda: „Te rog, îndură-Te de mine, vânzătorul”, Rug. 2007:47), în alte situații structura conotativă pare a fi, de fapt, una... denotativă. Și totuși includerea în aria discuției noastre inclusiv a unor adjective substantivizate precum păcătos sau nevrednic s-ar putea justifica luând în considerare actualizarea, în cadrul discursiv religios, a unor semnificații aparte, ființând mai exact prin opoziție cu sfera laică de semnificare. De altfel, aceeași interpretare a fost admisă de noi și în cazul discutării unui anumit număr de epitete (ocurente în manualul de învățătură creștină ortodoxă), calificate drept tehnice . Această „tehnicitate” nu este anihilată prin procesul de substantivizare, în egală măsură putând admite valorificarea, în contextul discursiv al rugăciunii creștine, inclusiv a unor structuri metaforice „tehnice”. Astfel, păcătos se impune a fi decodat în calitate de derivat de la păcat [+religios], deci „(persoană) care a păcătuit prin încălcarea unor legi sau a unor porunci bisericești, care s-a abătut de la o normă religioasă” , iar nu de la păcat, termen intrat, prin extindere semantică, și în câmp profan (cf. păcat „faptă vinovată, greșeală, vină”, respectiv păcătos „ticălos, rău, afurisit, nemernic”, cf. DEXonline). La fel, în context religios, vrednicia, respectiv nevrednicia cuiva au drept reper un sistem de valori valabil din perspectivă religioasă (creștină), în consecință tocmai aceste conotații aparte identificabile pe tărâm religios în cazul unor termeni utilizați în egală măsură și în vocabularul comun/profan putând susține statutul de structură figurativă: „Ajută-mi mie, păcătosului cu harul Tău...” (Rug. 2007:23); „... m-ai învrednicit pe mine, păcătosul și nevrednicul [...] a dobândi intrare în sfântă casa Ta” (ibid., 11; 52) ș.a.
La nivel nominal propriu-zis, cel mai bine reprezentate sunt structurile figurative constituite/gravitând în jurul substantivului rob, termen „eliberat”/„absolvit” în sferă sacră de orice conotație negativă a conceptului definit în plan social-politic , întrucât în acest caz servitutea este una... asumată, la fel ca și smerenia ea fiind funciară identității credinciosului creștin. Metafora (-apoziție) este valorificată în structuri simple (cf. „... mi-ai dat mie, robului Tău,..”, Rug. 2007:14), dar îndeosebi în limitele unor tipare sintactice mai complexe: (adjectiv calificativ + substantiv [casus rectus/casus obliquus] + adjectiv pronominal) „Primește de la noi, nevrednicii robii Tăi” (Rug. 2007:15); „Dă-mi, Doamne, și mie, nevrednicului robului Tău,...” (ibid., 29) ș.a.; (adjectiv calificativ1 + și + adjectiv calificativ2 + substantiv + adjectiv pronominal) „... smeritul și ticălosul robul Tău” (ibid., 20) ș.a.
Frecvent apare și metafora pastorală a oii, consemnată de noi cu ocurențe notabile (inclusiv în construcții comparative) și în textul psalmic. Cel mai adesea, termenul este element component al unei structuri mai complexe, în care adjectivul este relaționat cu substantivul regent prin pronumele semiindependent cea, în interiorul unei definiții propriu-zise: „... eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorule, și mă mântuiește” (Rug. 2007:237) ș.a.
Omul împărtășește însă adesea trăiri contradictorii, ființa lui devenind – prin propria suferință asumată sau, dimpotrivă, prin abaterea de la calea cea dreaptă – când casă Domnului, când sediu al păcatelor. Aceste ipostaze existențiale sunt evidențiate, la nivel formal, prin structuri complexe , unele specifice limbii vechi, cum este, de pildă, dativul adnominal (cf. „Casă lui Hristos fiind inima mea, prin patimi, viața de ființe necuvântătoare am urmat”, Rug. 2007:181), altele prezentând relevanță pentru propensiunea textului religios cât privește asocierea între concret și abstract, în scopul evidențierii cât mai plastice a unui anumit conținut ideatic: „Luminează întunecatul iad al inimii mele, alungă întunericul păcatelor mele...” (ibid., 51) . În perspectivă creștină, păcatul duce inevitabil la pierzare; de aceea, conștient de această realitate, credinciosul invocă ajutorul divin (cf. „Nu mă lăsa să adorm în moartea păcatelor ”, Rug. 2007:14), la fel cum, în alte contexte, pentru obținerea proniei divine, orantul mizează pe forța izbăvitoare a propriei suferințe, redate uneori prin apelul la structuri metaforice hiperbolice: „Să nu întorci fața ta de la izvorul lacrimilor mele” (ibid., 158).
O serie de metafore vizând condiția umană evocă pregnant textul psalmic: aspirației către cele cerești a orantului creștin îi corespunde, în poemul psalmic, dorința de a fi viat de către Domnul. În acest context, secvența „Ființă am din amestecătură de pământ, de tină și țărână, pentru aceasta de pământ m-am lipit. Ci, o, folositorul meu, îndreptătorul și izbăvitorul meu, întoarce pofta mea către cele cerești” (Rug. 2007:174) pare a fi un „ecou”/o replică a versetului 25 din psalmul 118: „sufletul mi s-a lipit de pământ, viază-mă, după cuvântul Tău”.
În perspectivă (creștină), viața pământească/mundană este pusă sub semnul relativului, ea fiind „umbră și vis”: „Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis” (Rug. 2007:47). Această metaforă – exprimând concepția asupra fragilității condiției umane – nu reprezintă însă monopolul exclusiv al spațiului cultural creștin, același tip de valorizare apărând, de pildă, și la autorii antici necreștini (de pildă, în Antichitatea greacă). Totuși, ceea ce particularizează universul semiotic creștin, în acest context, este tocmai conceperea acestei precarități mundane nu în relație cu tranziția inexorabilă către neființă, ci cu posibilitatea de dobândire a unei vieți desăvârșite dincolo de acest plan terestru și care reprezintă, de fapt, adevărata viață/ființare. Convingerea este întărită de conștiința omului privind propria condiție – în calitate de creație a Divinității –, aceasta fiind adesea mărturisită în numele întregii colectivități creștine, desemnată în discursul rugăciunii prin arhaismul semantic popor și aprofundată prin apelul la structuri figurative cu încărcătură metaforică (am putea spune, categoria metaforelor cosmogonice): „... și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale” (Rug. 2007:27); „... cele de laudă aducem Þie noi, robii Tăi și zidirea Ta” (ibid., 114, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos) ș.a. Contextele menționate constituie, de fapt, numai două dintre exemplele în care definirea umanului „se convertește”, în cadrul discursiv sacru, în modalitate de cântare a encomionului către Dumnezeu, care este Ziditorul suprem, acesta constituind reperul esențial în funcție de care umanul își precizează locul și rostul în univers (dovadă că, la nivel pur discursiv/intratextual, zidirea Ta apare adesea în relație de coordonare copulativă cu nume relevante pentru subordonarea umanului față de divin, în cazul de față, într-unul dintre exemplele citate, robii Tăi).

‘Îngerii’

Deși în Vechiul Testament nu există o angelologie foarte bine conturată, totuși transpare ferm convingerea că Dumnezeu stabilește legături cu oamenii prin intermediul mesagerilor săi, care sunt și pregătitori ai revărsării revelației totale . Se pare că în Noul Testament intervenția angelică este mai numeroasă decât în Vechiul Testament, o serie de episoade biblice neotestamentare constituind sursă de inspirație pentru o multitudine de opere artistice (Giovetti 1997) .
Existența îngerilor în universul creștin, „ființe spirituale fără trup” – cum le numește Biserica noastră (v. ÎCO 1992:59) – este obiect al credinței religioase: prezența îngerilor ca ființe active în lumea creată, ca slujitori ai providenței divine, este un adevăr care face parte integrantă din religia creștină . În doctrina creștină a primelor veacuri, acest adevăr de credință ocupa un loc considerabil, indicând premisele unei angelologii care se va contura ulterior, în operele celor trei mari ierarhi ai Bisericii și a Fericitului Augustin, pentru ca să se afirme apoi în opera capitală a lui Pseudo Dionisie Areopagitul.
Slujitori desăvârșiți ai Divinității în literatura veterotestamentară a Psalmilor (cf., de pildă, versetul „Binecuvântați pe Domnul, îngerii Lui, care sunteți tari în putere, care împliniți poruncile Lui și care ascultați de glasul cuvântului”, Ps. 103:20), îngerii sunt reprezentați în cadrul discursiv al rugăciunii creștine ca păzitori și îndrumători ai ființei umane : „Îngerul cel sfânt al lui Hristos, [...], păzitorul meu cel sfânt...” (Rug. 2007:19); „Pe tine, păzitorul sufletului meu, cel neadormit și folositorul și îndreptătorul vieții mele,...” (ibid., 173) ș.a. Aceste atribute, coroborate cu darul îngerului de a fi mijlocitor între om și Dumnezeu (cf., de pildă, „... și te roagă pentru mine, păcătosul și nevrednicul rob,...”, Rug. 2007:32) ilustrează, de fapt, rolul de slujitor al Domnului pe care îngerul îl deține și în cadrul discursiv al rugăciunii creștine. Această calitate fundamentală a îngerilor este și mai clar ilustrată într-o serie de contexte (cf. „Vrând ca toți oamenii să se mântuiască, Cuvinte, ai pus pe sfinții îngeri îndreptători și luminați povățuitori oamenilor, care ne povățuiesc pe noi la frica Ta”, Rug. 2007:173), uneori statutul de slujitor fiind exprimat explicit: „Slujitorul lui Dumnezeu și păzitorul meu cel preaales,...” (ibid., 178) .
Natura sacră a îngerilor este sugerată prin proveniența acestora , dar și prin rolul lor de mesageri ai morții . La nivel intratextual/discursiv prezintă relevanță faptul că numele în discuție este precedat adesea de epitetele (prea)sfânt sau/și dumnezeiesc (cf. „Sfinte îngere, păzitorul vieții mele, [...], te laud, dumnezeiescule înger al lui Dumnezeu ,...”, Rug. 2007:173), în alte contexte conceptul în discuție fiind evocat prin metafora luminii, fie ea și o lumină de... rang secund. În exemplul care urmează, „cele două lumini” sunt definite simultan: „Lumină a doua tu ești, după Dumnezeu, o păzitorul meu; nu înceta a-mi ajuta ca să văd și eu lumina Dumnezeirii cea în trei străluciri” (ibid., 184). În aceeași ordine de idei este semnificativă asocierea îngerilor cu mirul (untdelemnul parfumat și sfințit, utilizat în anumite ritualuri în Biserica creștină) și cu „buna mireasmă”: Cel ce ești mir scump și cu bună mireasmă, nu te scârbi de întinăciunea mea,...” (ibid., 177).

‘Sfinții’

Termenii ‘sfant’ și ‘sfințenie’ sunt cel mai frecvent întâlniți în cărțile Sfintei Scripturi, sfințenia reprezentând trăsătura cea mai caracteristică a lui Dumnezeu, așa cum se desprinde din cărțile Vechiului și Noului Testament. Deși exprimă ideea de „distinct, deosebit de”, termenul ebraic qadhos „sfânt” (calificativ al lui Dumnezeu) nu semnifică faptul că Yahve rămâne separat total de lume, El revelându-Și dimpotrivă sfințenia omului cu îndemnul categoric de a deveni și el sfânt, asemenea Lui. Dacă Dumnezeu este sfânt prin Sine însuși oamenii se sfințesc și poartă numele de sfinți, fie prin chemarea celor întâi născuți (Ieșirea 13:2), fie ca popor întreg (ibid., 19:6) din momentul în care Dumnezeu i-a ales pentru Sine (ibid., 34:19-20; Levitic 27:28; Numeri 3:13, 8, 17; Deuteronom 15:19), fie prin consacrare. Astfel, în scrierile Vechiului Testament acest calificativ este atribuit (și) unor ființe cerești care la porunca lui Dumnezeu îi ajută pe oameni (Daniel 8:13), celor care împlinesc cultul divin și voia lui Dumnezeu, nazireilor, dar mai ales profeților (IV Regi 4:9; Ieremia 1:5; Isaia 49:1; Numeri 6:5), precum și tuturor celor întâi născuți de parte barbatească dintre fiii lui Israel (Ieșirea 13:2). Mai mult, în limbajul hagiografilor, termenul ‘sfânt’ se aplică și poporului Israel în totalitatea sa, în virtutea legăturii de dragoste pe care Dumnezeu a încheiat-o cu acest popor ales din rândul tuturor neamurilor pământului pentru a oferi exemplul unei vieți religios-morale aparte. În contextul în care întregul popor Israel era chemat la sfințenie, totuși realizarea acestui ideal nu va fi posibilă decât în Noul Legământ (Ieremia 31:31-34): neavând harul divin, preoția aronită – o preoție temporară și prefigurativă – nu-l putea ajuta pe om să se desăvârșească propriu-zis (Evrei 7:11). De aceea Domnul a prevestit prin proorocul Ieremia ca va schimba Legea preoției și va forma un nou Israel căruia îi va institui o preoție nouă ce va sluji Noul Legământ (Ieremia 31:31). În acest context, se poate afirma că „sfinții” sunt mai degrabă instanțe specific creștine... prefigurate prin scrierile vechitestamentare.
Noul Testament îl definește pe Dumnezeu ca Sfânt și desăvârșit (Ioan 17:11; Matei 18; I Petru 1: 15). Prin cuvântul aghios „sfânt” se exprima atât divinitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, cât și curăția Sa absolută ca om căci El n-a avut păcat (Evrei 4:15). După despărțirea de Sfinții Săi Ucenici și Apostoli și înălțarea la cer, în Noul Testament se vorbește de sfinți în două sensuri: a. în sens mai larg Sfântul Apostol Pavel îi numește pe toți creștinii sfinți, ca unii care-L mărturisesc pe Hristos și sunt botezați în numele Prea Sfintei Treimi (Romani 1:7; I Corinteni 1:2; Efeseni 1:1) și b. în sens mai restrâns sunt numiți sfinți numai cei chemați să devină sfinti, mai precis cei care răspund afirmativ chemării divine și luptă efectiv pentru desăvârșire .
În textul ortodox al rugăciunii creștine, atributul sfințeniei (ca virtute esențială a Divinității) este conferit Apostolilor (cf. „... pentru Sfinții, măriții și întru tot lăudații Apostoli...”, Rug. 2007:95), dar și Părinților Bisericii: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi” (ibid., 25). În aceeași categorie intră și proorocii (cf. infra, Ioan Botezătorul), mucenicii, arhiereii, pustnicii/ locuitorii în pustie, așa-numiții temători de Dumnezeu (= cei care au dobândit înțelepciunea supremă prin smerenie ), drepții (bis.) „cuvioșii, cucernicii”, călugării, patriarhii și toți cei care au pătimit pentru Hristos. Altfel spus, categoriile umane reprezentative pentru acest dar al sfințeniei, prin care devin asemenea Domnului, sunt: martirii care au suferit martirajul în numele lui Hristos; cei care au ales calea ascezei, a mortificării trupului pentru cultivarea spiritului; evlavioșii/smeriții și preoții. Statutul de intermediari (în relația omului cu Divinitatea) al unor astfel de instanțe creștine este susținut de capacitatea acestora de a fi câștigat „îndrăzneală către Domnul” : „Sfinților ai lui Dumnezeu: Apostolilor, proorocilor, mucenicilor, arhiereilor, pustnicilor, temătorilor de Dumnezeu, drepților, locuitorilor în pustie, călugărilor, patriarhilor și toți sfinții care ați pătimit pentru Hristos și ați câștigat îndrăzneală către Stăpânul, rugați-vă pentru mine, păcătosul, ca să mă mântuiesc cu rugăciunile voastre” (Rug. 2007:36).
Atributul sfințeniei nu este unul exclusiv masculin; în acest sens, mironosițele, mucenițele, temătoarele de Dumnezeu și fecioarele sunt considerate sfinte, și ele putând intermedia relația omului cu Divinitatea: „Toate sfintele femei: mironosițe, mucenițe, temătoare de Dumnezeu și fecioare, care ați slujit lui Hristos cum se cuvine, rugați pe Dumnezeu pentru mine, păcătosul” (Rug. 2007:36).

‘Maica Domnului’

Și această instanță creștină este prefigurată în unele cărți veterotestamentare. De pildă, în Facerea 28:12, ea este identificată cu scara dintre cer și pământ , din visul lui Iacov, prin care Dumnezeu a luat firea noastră umană, pe care îngerii lui Dumnezeu se suie și se pogoară. Alte scrieri ale Vechiului Testament (texte psalmice chiar) vorbesc deja de preaslavirea Maicii Domnului: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată./ Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău,/ Că a poftit Împăratul frumusețea ta, că El este Domnul tău./ Și se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri, feței Tale se vor ruga mai-marii poporului./ Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu țesături de aur și prea înfrumusețată./ Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ție” (Ps. 44:11-16).
În tradiția patristică, Maria este comparată cu Eva, fiind chipul unei noi umanități: după cum Eva a luat parte la căderea și moartea lui Adam, tot așa Maria a participat la „întoarcerea” chipului celui întinat la chipul cel dintâi. Pe de o parte, ea a câștigat această stare prin umilința sa (Luca 1:47-48), pe de altă parte, ea a fost sfințită prin sălășluirea Cuvântului, devenind izvor de curăție și nestricăciune .
În rugăciunile creștine, sfințenia Mariei – de altfel, în panteonul creștin, cea mai lăudată între sfinți – este susținută la nivel intratextual/discursiv prin valorificarea unor metafore care evocă, în registru feminin, unele dintre atributele Divinității (cf. Stăpână, Doamnă și Împărăteasă): „Preasfântă Stăpâna mea (Rug. 2007:20); „Împărăteasa mea preabună și nădejdea mea...” (ibid., 21); „Stăpâna mea și Doamnă, de Dumnezeu Născătoare,...” (Rug. 2007:41). Alte structuri pot fi considerate specifice pentru desemnarea acestei instanțe creștine, ele trimițând la calitatea Mariei de zămislitoare de Dumnezeu sau la atributul fecioriei: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Rug. 2007:20); „Fecioară, care ești pururea slăvită, de Dumnezeu Născătoare, Marie, Maica lui Hristos...” (ibid., 33); „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară” (ibid). „Maica Mielului și a Păstorului” (ibid., 135). Cum se poate constata, metafora mariologică este circumscrisă adesea celei hristice, Hristos reprezentând reperul în funcție de care se declină identitatea Mariei. În sensul celor afirmate sunt relevante și contextele: „Bucură-te, Maica stelei celei neapuse” (Rug. 2007:136, Icosul al 5-lea); „Bucură-te, ceea ce ai strălucit chipul învierii” (ibid., 138) ș.a.
O serie de contexte – constituite prin valorificarea procedeului amplificării laudative, cel mai adesea în limitele unor structuri genitivale – o prezintă pe Maria în ipostază de mater universalis: „primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți, acoperirea celor necăjiți” (Rug. 2007:21); „împărăteasa cerului și a pământului, nădejdea celor fără de nădejde, ajutătoarea neputincioșilor și împăcarea cu Dumnezeu a tuturor păcătoșilor” (ibid., 35) ș.a.
În imnele-acatiste, Maica Domnului este evocată pregnant – la nivelul unor structuri figurative genitivale sau/și propoziționale – ca nouă Evă, în atari contexte decodarea metaforei și, implicit, accederea la semnificație impunându-se a se realiza prin corelarea cadrului discursiv neotestamentar cu cel veterotestamentar: „Bucură-te, cea prin care răsare bucuria;/ Bucură-te, cea prin care piere blestemul”;/ Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut;/ Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei” (Rug. 2007:131); „Bucură-te, ceea ce înflorești raiul desfătării” (ibid., 134) ș.a.
Alte structuri trimit la episodul veterotestamentar prezentat în Facerea 28 ; în astfel de contexte, explicitarea structurilor metaforice – de regulă/frecvent, prin construcții relative – conferă autoritate și susținere celor dintâi: „Bucură-te, scara cerului, pe care S-a pogorât Dumnezeu;/ Bucură-te, pod care treci la cer pe cei de pe pământ” (Rug. 2007:132).
Metafora apare uneori în limitele unor construcții cauzale-argumentative, ce constituie cadrul discursiv adecvat al articulării encomionului: „Bucură-te, că ești scaun împăratului./ Bucură-te, că porți pe Cel ce poartă toate” (Rug. 2007:131).

Sfântul Ioan Botezătorul

Este unul dintre sfinții cei mai frecvent invocați în cadrul discursiv ortodox al rugăciunii. Acest aspect se explică prin calitatea Sfântului Ioan de a fi fost vestitorul celui care avea să boteze cu foc și cu Duh Sfânt, nu doar cu apă: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3:11). Contextul biblic neotestamentar susține structurile figurative valorificate (și) în rugăciunea creștină ortodoxă: „Sfinte mare și Proorocule Ioane, Înaintemergătorule și Botezătorule al Domnului...” (Rug. 2007:35). Adesea metaforele sunt explicitate în spiritul didactic caracteristic textului ortodox de rugăciune, dar și în conformitate cu principiul intertextulității care definește în mod fundamental discursul religios: „O, învățătorule al căinței și mărite Proorocule, care ești mai mare decât toți Proorocii, precum Însuși Fiul lui Dumnezeu te-a numit în Sfânta Evanghelie. Tu, care ai arătat poporului pe Stăpânul Hristos; tu, care L-ai botezat în Iordan și ai văzut cerurile deschizându-se; tu, care ai auzit glasul Părintelui Ceresc,...” (ibid., 46) ș.a.

Sfinții Cei Trei Ierarhi și Sfântul Nicolae

Acești sfinți – „începători ai preoției” – sunt și ei adesea invocați în calitate de mijlocitori ai omului către Dumnezeu. În contextul rugăciunii ortodoxe, evocarea acestor instanțe creștine vizează prioritar aria conceptuală a discursivului, reper al definirii acestor sfinți drept teologi și predicatori desăvârșiți: „Sfinte Ioane Gură de Aur , cu Vasile cel Mare , cu Grigore de Dumnezeu cuvântătorul și cu făcătorul de minuni Nicolae , cu toți sfinții începători ai preoției, ajutați-mi și miluiți-mă cu rugăciunile și ajutorul vostru” (Rug. 2007:36) ș.a.

‘Diavolul’:

Comparativ cu textul bibic/psalmic, structurile figurative care asimilează conceptul ‘diavol’ sferei animaliere sunt mai slab reprezentate. Astfel, singura metaforă de acest gen valorificată în mod deosebit este cea care face trimitere la episodul vechitestamentar al ispitirii Evei, anume șarpele : „Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei...” (Rug. 2007:29) ș.a. Totuși, și acest cadru discursiv susține asimilarea diavolului cu „fiarele” (cf. „Păzindu-mă și oștindu-te împrejurul meu și întorcând înapoi pornirile diavolilor și năvălirile lor cele în chipurile fiarelor,...”, Rug. 2007:177), inclusiv în limitele unor structuri comparative: „... urâtorii de Dumnezeu și pierzătorii diavoli, ca niște păsări răpitoare, ca niște vulpi viclene...” (ibid., 181).
Deosebit de frecvent apar însă structurile eufemistice/tabuizante, în ultimă instanță metaforice, care evocă atributele dominante ale acestei entități :
viclenia: „... stinge săgețile vicleanului cele aprinse,...” (Rug. 2007:38; 195); „... ca să nu mă răpească cu vicleșug înșelătorul...” (ibid., 211);
adversitatea față de om: „... mi-ai dat mie, [...], de am trecut timpul nopții acesteia fără ispită de toată răutatea pizmașului,...” (Rug. 2007:14, 38); „... și-mi fii mie într-ajutor și sprijnitor asupra pizmașului meu celui rău,...” (ibid., 19); „... și de toată viclenia vrăjmașului meu celui potrivnic mă izbăvește” (ibid., 32, 37); „Mântuiește-ne [...] de tot vicleșugul celui potrivnic...” (ibid., 39);
ispitirea umanului : „Bucură-te, ceea ce ai stricat pe stricătorul gândurilor” (Rug. 2007:142); „Mulțimile cele întunecate ale tâlharilor celor nevăzuți, ce cad împrejur asupra mea, care caută să atragă și să răpească sufletul meu,...” (ibid., 179) ș.a.
Asocierea tautologică a unui nume cu un determinant adjectival creează premisele unei redundanțe valorificate în scop discursiv-persuasiv; individualizarea pregnantă a conceptului desemnat este de altfel susținută și prin apelul la pronumele semiindependent cel: pizmașul cel rău, vrăjmașul cel potrivnic ș.a. Alteori funcția individualizatoare este întărită/se actualizează (inclusiv) prin procedeul explicitării metaforei respective, procedeu care, așa cum am mai remarcat, apare constant în textul rugăciunii creștine ortodoxe. De pildă, conceptul de ‘tâlhar’ asociat diavolului este descifrat/aprofundat printr-o subordonată relativă, care indică/relevă și semele dominante ale lexemului în discuție, în exemplul mai sus citat, acestea gravitând în jurul ideii de infamie, dar și de abilitate de deturnare a omului de la calea cea dreaptă.
Sunt contexte în care conceptul este numit ca atare, iar nu metaforic. În acest sens, cel mai adesea se face apel la lexemul slavon (la origini, grecesc bizantin, cf. Teleoacă 2005:221) diavol (iar nu la termenul moștenit drac) : „... și izgonește de la mine toată lucrarea cea rea a diavolului...” (Rug. 2007:37); „... și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului” (ibid., 146) ș.a. Mai rar apare satana (< sl. ecl.), uneori în același context cu un substitut eufemistic: „Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei...” (Rug. 2007:29); „Și ne dăruiește nouă [...], somn ușor și de toată nălucirea satanei nestrămutat” (ibid., 39) ș.a.
O statistică a distribuției termenilor eufemistici, respectiv a celor denotativi/proprii pentru desemnarea noțiunii ‘drac, diavol’, în economia textului rugăciunii creștine ortodoxe, pledează în sensul reprezentării cantitative superioare a celei dintâi categorii, aspect care susține la rândul său ideea cultivării tabuului ca strategie discursivă/intratextuală de neutralizare a forței răului.

Alte concepte și simboluri creștine fundamentale (crucea, taina, mântuirea)

‘Mântuirea’

Mântuirea reprezintă finalitatea fundamentală nu numai a oricărei existențe umane concepute din punct de vedere religios/creștin, ci și a oricărui discurs realizat sub auspiciile sacrului (creștin), în consecință fiind vorba despre o finalitate ontologică cu... repercusiuni în plan intratextual. Semnificația acestei finalități nu poate fi înțeleasă ca atare/în sine, ci doar în relație cu obiectul unui astfel de mesaj, reprezentat de realitatea transcendentă și de felul în care omul se poziționează în raport cu aceasta.
În textul biblic, substantivul mântuire este utilizat uneori cu referire la izbăvirea fizică și temporară, cum ar fi izbăvirea lui Pavel din temniță (v. Filipeni 1:19). Mult mai des însă termenul se referă la izbăvirea spirituală eternă. Astfel, când Pavel a vorbit temnicierului din Filipi că trebuie să fie mântuit, el făcea referință la destinul etern al temnicierului (Faptele Apostolilor 16:30-31). La rândul Său, Iisus a comparat mântuirea cu intrarea în împărăția lui Dumnezeu (Matei 19:24-25).
În rugăciunea creștină, mântuirea vizează în mod esențial aria spirituală de semnificații . În acest context, eliberarea de păcat (prin credință, pocăință, rugăciune) este garantă a mântuirii, însă numai printr-o acțiune conjugată, sinergică, ce presupune imperios intervenția divinului; în această perspectivă, Dumnezeul creștinului este „Dumnezeul mântuirii mele” (v., de pildă, Rug. 2007:13): „Doamne, izbăvește-mă de toată neștiința și uitarea, de neîndrăznirea și de nesimțirea cea împietrită” (Rug. 2007:17); „Te-ai pogorât în iad cu Sfântul și îndumnezeitul Tău suflet [...] și ai adus bucurie nespus de mare strămoșilor noștri, căci i-ai mântuit din robia cea cumplită și i-ai suit în rai...” (ibid., 51); „Nerușinată nădejdea ta, Născătoare de Dumnezeu, având, mă voi mântui” (ibid., 110), „Mântuiește-mă cu rugăciunile tale, Stăpână...” (ibid.) ș.a.
În cadrul discursiv al rugăciunii creștine, conceptul este evocat adesea prin asimilarea cu lumina (o metaforă de altfel fundamentală în definirea divinului și care nu poate fi separată de ideea cunoașterii/descoperirii/revelării), dar și cu mărirea (imagine figurativă a ridicării pe verticală, a spiritualizării). Apelul la o metaforă „dublă” poate fi un argument al complexității conceptuale, dar și al conștiinței subiectului orant/credinciosului cât privește rolul esențial al mântuirii în viața sa : „... mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor: lumină spre descoperirea neamurilor și mărire poporului Tău Israel” (Rug. 2007:41) ș.a.

‘Crucea’

Acest simbol esențial al creștinismului , instituit prin răstignirea hristică, cunoaște deja unele prefigurări în literatura biblică veterotestamentară. Astfel, metaforele ocurente în textul ortodox al rugăciunii creștine vehiculează imagini figurative de sorginte biblică (nu numai neotestamentară, ci și veterotestamentară). De pildă, în cadrul discursiv al rugăciunii creștine, simbolistica crucii este sintetizată – relațional cu metafora rodului vieții (structură figurativă ce face referire la Iisus Mântuitorul) – în sintagma pom binecuvântat : „... bucură-te, pom binecuvântat, pentru că tu ai ținut rodul vieții, care ne-a mântuit de moartea păcatului” (Rug. 2007:50). Imaginea trimite la cadrul vechitestamentar din Facerea, în care „pomul vieții” a răsărit din pământ, din porunca lui Dumnezeu, în mijlocul raiului pământesc, alături de „pomul cunoștinței binelui și răului” . În același context apare și metafora toiagului, un alt substitut pentru ‘cruce’: „bucură-te, toiagul cel tare, care ai sfărâmat ușile iadului” (ibid., 50). Secvența citată evocă fără îndoială și ea episodul răstignirii hristice și al biruinței asupra păcatului (= iadul), dar, în același timp, amintește și de toiagul lui Moise, care a trecut poporul Israel prin Marea Roșie în mod miraculos (prin puterea divină a crucii) și l-a scăpat de robia politică egipteană, conducându-l la libertate: el a ridicat toiagul, și-a întins mâna drept înainte, peste mare, a despărțit apele mării în două, evreii trecând astfel marea ca pe uscat (v. Ieșirea, capit. 14 ). Jertfa mântuitoare este concentrată și în structura metaforică cheie împărătească: „bucură-te, cheie împărătească, care ai deschis ușa raiului” (Rug. 2007:50). Ușa raiului echivalează, de fapt, cu ușa... mântuirii, crucea reprezentând cheia care deschide ușa mântuirii sau, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „Cheia către paradis este Crucea lui Iisus” .

‘Taina Euharistiei’

Cum arăta Părintele Dumitru Stăniloaie , prefacerea pâinii în trupul, iar a vinului în sângele Domnului nu este un proces similar prefacerilor ce se săvârșesc în natură, ci „o lucrare a Duhului Sfânt, care, ca toate actele Duhului, transfigurează și îndumnezeiește cele ale naturii și pe omul însuși, prin iradierea transfigurării săvârșite întâi cu firea omenească pentru că spre om și prin om se extinde iubirea dumnezeiască”. În acest context înțelegem, de pildă, relevanța metaforei verdeții asimilată tainei euharistice: „Hrănește-mă împreună cu ele [cu oile turmei prealese a Domnului, n.n.] din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine” (Rug. 2007:129). Verdele este metaforă a vieții, a unei vieți întru Hristos, care este viața veșnică : „Tocmai pentru că în trupul lui Hristos avem hrana dumnezeiască a vieții infinite dată nouă prin chipul pâinii, iar în sângele Său puterea de viață și deci veselia infinită de ea, dată nouă sub chipul vinului, cel ce a înaintat în simțirea duhovnicească a acestor bunătăți prin Euharistie” (Stăniloae, loc. cit.).


***


Ca și în poemul psalmic, în textul ortodox de rugăciune este valorificat în mod constant tiparul așa-numitei metafore-metagoge. Conceptual, în economia textului ortodox de rugăciune, metagoga evocă atât planul divin, cât și pe cel uman, precum și o serie de noțiuni specifice universului semiotic creștin. Predomină, ca și în cadrul discursiv biblic, structurile nominale genitivale, în limitele cărora metafora aparține planului concret; rezultă aceeași tendință de a concretiza/plasticiza, pe care am remarcat-o și în cazul textului psalmic. Multe dintre metaforele incluse în tiparul genitival pot fi „detaliate” în termenii unei comparații. De pildă, dacă pocăința este asemenea unei lumini (întrucât ea asigură calea către mântuire, lumină etc.), atunci acest concept/această convingere poate fi exprimată în plan figurativ prin structura lumina pocăinței, după cum roua harului (cf. „Doamne, stropește inima mea cu roua harului Tău”, Rug. 2007:18) se justifică în virtutea asimilării harului cu roua [harul este asemenea rouăi], asocierea/asimilarea celor două concepte având la bază principiul vieții, constitutiv/imanent fiecăruia dintre ele. În aceeași cheie se pot interpreta și numeroase alte structuri de acest gen:
ușa milostivirii [milostivirea este ca o ușă deschisă omului care știe să nădăjduiască]: „Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim noi, cei ce nădăjduim întru tine,...” (Rug. 2007:28);
strălucirea Dumnezeirii [Dumnezeu este ca strălucirea/lumina, este chiar lumina]: „... iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii” (ibid., 53);
vifor de gânduri [gândurile (îndoielnice) sunt asemenea unui vifor, adică chinuitoare, neliniștitoare]: „Vifor de gânduri îndoielnice...” (ibid., 117);
prăpastia pierzării [pierzarea este asemenea unei prăpastii, ea implicând căderea prin păcat a omului și imposibilitatea mântuirii]: „... să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării,...” (ibid., 128);
turnul fecioriei [fecioria Maicii Domnului este asemenea unui turn; este, altfel spus, inaccesibilă și, prin urmare, imposibil de întinat]; ușa mântuirii [mântuirea se deschide precum o ușă, ea echivalează cu înduhovnicirea umanului și, implicit, cu plasarea acestuia „în vecinătatea” transcendentului]: „Bucură-te, turnul fecioriei;/ Bucură-te, ușa mântuirii” (ibid., 142);
negura patimilor [patimile sunt asemenea întunericului, ele cufundă sufletul omului în confuzie și haos] „... cu negura cea deasă a patimilor fiind acoperit, cu lumina pocăinței luminează-mă,...” (ibid., 173);
marea păcatelor [păcatele multe și grele evocă imensitatea mării; ca și patimile, ele sunt loc al pierzaniei, al rătăcirii] :„... adăpostirea celor învăluiți în marea păcatelor” (ibid., 174) ș.a.

Deși mai puțin frecvent apar și tiparele rezultate prin asocierea între un verb concret și un substantiv cu semnificație abstractă; poeticitatea unor astfel de structuri este însă remarcabilă: „Iisuse, îmbracă-mă și pe mine, [...], cu căldura Duhului Tău celui Sfânt,...” (Rug. 2007:116); „... și pântecele ei (al Mariei) cel cu bună roadă, ca o țarină dulce, l-a arătat tuturor celor ce vor să secere mântuire,...” (ibid., 133) ș.a.
Nu lipsesc nici exemplele în care un adjectiv concret este ocurent în același context cu un substantiv abstract cu care se relaționează prepozițional: „Bucură-te, haina celor goi de îndrăzneală” (Rug. 2007:139) ș.a.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!