poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1512 .



Coordonate ale realizării ‘dialogului’cu transcendentul în creația psalmică
eseu [ ]
Discursul monologal adresat

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2013-02-09  |     | 



Emitere vs receptare. Precizări teoretice

Specialiștii sunt de acord în a recunoaște caracterul „bipolar ” al limbajului, partenerii influențându-se reciproc . Astfel, momentul ‘emitere’ are drept scop transformarea unui conținut psihic într-un fapt obiectiv, receptarea, la rândul său, manifestându-se printr-o atitudine activă (interesul față de ceea ce spune emițătorul, dar și efortul de a înțelege) . Alte aspecte importante aduse în discuție în ecuația ‘emitere //vs// receptare’ vizează caracterul intenționat al unui mesaj, respectiv acceptarea/nonacceptarea acestuia de către un potențial interlocutor: chiar dacă un text este coeziv și coerent, el trebuie să fie creat în mod intenționat pentru a constitui un text și acceptat ca atare pentru a putea fi utilizat în procesul interactiv al comunicării; cel care produce textul trebuie să facă acest lucru cu un anumit scop, pe care receptorul trebuie să îl recunoască și să îl accepte ca atare . Rezultă, prin urmare, aceeași idee a caracterului bipolar al limbajului, interdependența partenerilor implicați în “discuție”. Aspectul menționat este susținut și de dihotomia stabilită în literatura de specialitate ‘forță ilocuționară vs forță perlocuționară”, prima sintagmă corespunzând valorii comunicative pe care vorbitorul o dă actului respectiv (funcția actului, manifestarea intenționalității textului), în timp ce forța perlocuționară reprezintă valoarea pe care ascultătorul o dă actului respectiv (ca parte a trăsăturii de acceptabilitate a textului) . Afirmația este convertită într-un act de vorbire cu o anumită forță ilocuționară prin intermediul acțiunii unui „operator”, care indică funcția și care poate cuprinde: accentul, intonația (în exprimarea orală), topica, modul verbelor, verbe ca: a se scuza, a afirma, a nega .
Cum s-a constatat pe bună dreptate în studiile de specialitate, limbajul biblic este unul care poate fi “caracterizat foarte bine drept performativ (s.n.), în multe situații” (Vasiloni, Teol. și comunic). De exemplu, rugăciunea, în măsura în care ține de limbaj, are forță ilocuționară: prin rostire se performează un act. Astfel că rugăciunea apare ca o “o acțiune (s.n.) a omului față de Dumnezeu, o acțiune în raport cu El, Care este de față, iar nu un soliloqviu [sic!]” (id., ibid.). Subscriem și noi la această opinie: rugăciunea creștină sau secvențele de precatio Dei din textul biblic (bunăoară, din Psalmi) nu reprezintă simple solilocvii, ci acestea pot fi catalogate drept discursuri monologale... adresate, ele fiind în esența lor dialogale.
Vom considera, în lumina celor afirmate mai sus, că textul biblic al Psalmilor, în calitate de discurs monologal adresat, permite discutarea sa dintr-o perspectivă a dramatizării, noțiune înțeleasă aici ca “punere în scenă mediată în mod esențial (dar nu exclusiv) de dialog”. În acest context își vor dovedi relevanța unele concepte, cum sunt “viziunea scenică” sau “funcția dramaturgică ”.

2.2. Funcțiile limbajului

În desfășurarea actului lingvistic concret, funcția generală a limbii (de comunicare și cunoaștere) este o rezultantă a acțiunii funcțiilor particulare și a interacțiunii dintre ele în diferite situații de comunicare . De fapt, diversitatea mesajelor nu constă, așa cum, pe bună dreptate, arată Jakobson 1963(:214), în monopolul uneia sau alteia dintre funcții, ci în diferența de ierarhie dintre acestea. Cu alte cuvinte, specificitatea unui anume mesaj/text poate fi definită prin precizarea locului ocupat de funcțiile „secundare” ale limbajului în raport cu funcția principală (preponderentă). Astfel, în textul beletristic (în speță, poetic), unde, se știe, prevalează funcțiile poetică și expresivă , recunoaștem, la modul cel mai obiectiv cu putință, coexistența și acțiunea “modelatoare” și a altor funcții, bunăoară funcția metalingvistică (mai ales în creațiile care se pot defini ca ars poetica ), dar și funcția conativă , respectiv fatică (nu numai în creațiile “adresate” unui interlocutor bine definit, de exemplu, în Psalmi, Yahve, ci, în general vorbind, în contextul desfășurării dialogului cu cititorul, care trebuie convins să înceapă, dar și să continue… lectura unui text) , și, nu în ultimul rând, funcția referențială și chiar o funcție persuasivă .
Funcția estetică, ce-și subordonează celelalte funcții în discursul artistic, nu este însă “regăsibilă” exclusiv în acest tip de context, ea fiind actualizată sau nu de subiectul vorbitor și în afara unei finalități estetice proprie artei .
Privilegierea unei funcții sau a alteia are consecințe importante asupra structurării mesajului respectiv. Astfel, de exemplu, prin privilegierea acțiunii funcției conative, subiectul vorbitor nu mai realizează în mod spontan alegerea semnelor lingvistice, ci în strânsă legătură cu capacitatea acestora de a orienta într-o anumită direcție, în interiorul anumitor concepții morale, politice, ideologice, religioase etc., receptarea mesajului de către destinatar .
Într-o serie de situații se stabilesc relații complexe între diferitele funcții lingvistice. De exemplu, specialiștii în domeniu au discutat despre așa-numita subiectivizare a mesajului . Mai exact, emițătorul, spontan sau în mod deliberat, subiectivizează mesajul, fie doar din punctul de vedere al individualității sale (intervenția funcției expresive, deci) sau al grupului socio-cultural căruia îi aparține sau pe care îl reprezintă, fie din punctul de vedere al raportului cu destinatarul . Tendința este contracarată însă prin intervenția funcției referențiale, care “se poate impune atitudinii emițătorului și receptorului prin datele sale obiective, condiționând prin aceasta organizarea textului” . Limba opune, în consecință, rezistență, introducând limite, variabile, dar permanente, procesului de subiectivare .

Textul psalmic ca discurs monologal adresat

În rugăciunea creștină – considerată de noi un tip aparte de discurs monologal –, comunicarea cu divinitatea nu are forța celei din psalmi. Aserțiunea noastră nu vizează intensitatea trăirii religioase a subiectului liric, ci procedeele strict intratextuale de stabilire a contactului cu divinul. În rugăciunea creștină emițătorul își formulează și adresează rugăciunea unui interlocutor divin fără „a se afla” în așteptarea unui răspuns (verbal) imediat de la acesta ; cu alte cuvinte, rugăciunea “nu presupune alternanța la cuvânt a unui/unor interlocutor(i), neimplicând deci o dramatizare propriu-zisă ”.
În creațiile veterotestamentare psalmice, Dumnezeu are o prezență aproape concretă, nu numai în sensul că acesta este... antropomorfizat , ci El vorbește propriu-zis într-un ‘dialog’ desfășurat și în planul prezent al creatorului liric (ca instanță intratextuală), nu numai în trecut și nu numai printr-un intermediar, așa cum se întâmplă cel mai adesea, dacă nu în mod constant în rugăciunile creștine. Astfel, în multe dintre creațiile psalmice, la nivel intratextual, între cele două planuri (uman, divin) se desfășoară o comunicare ce pare autentică și relativ sincronă.

Evocarea și invocarea Divinității

În acest tip de comunicare (ca de altfel și în textul creștin de rugăciune), numai în aparență omul este cel care „face primul pas”: în realitate, cererea orantului respectiv, situat în plan uman, nu este decât „răspunsul la un apel ‘mai originar’, care îi aparține lui Dumnezeu” .


2.3.1.1. Sunt psalmi în care divinitatea apare exclusiv la pers. a III-a (Domnul, Dumnezeu, El, perifraze etc.): “Că știe Domnul calea drepților, iar calea necredincioșilor va pieri” (1:6); „Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei!” (2:4); “… că Dumnezeu este cu neamul drepților” (13:5); “Săracul nădăjduiește în Domnul…” (13:6); “Dar când va întoarce Domnul pe cei robiți ai poporului Său…” (13:7); “Acesta este neamul celor ce-L caută pe Domnul…” (23:6); “… vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei” (23:7) ș.a.

2.3.1.2. În alte texte comunicarea cu transcendentul se face numai prin adresarea directă (de regulă, acest tip de psalmi se deschid cu invocarea directă a lui Dumnezeu): “Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (8:1,9); “Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale,…” (8:3); “Ce este omul că-Þi amintești de el?” (8:4…); cf. și psalmii 12, 16, 25 ș.a.

2.3.1.3. Cel mai bine reprezentați însă sunt psalmii în care pers. a II-a “alunecă”, odată cu desfășurarea poemului, în pers. a III-a și invers.
O primă “categorie” pe care o putem delimita este aceea a psalmilor scriși prin raportarea la divinitate din perspectiva pers. a III-a, pentru ca în final apropierea de Dumnezeu să fie redată gramatical prin pers. a II-a (cf. psalmii 18, 86). Situația lingvistică menționată este relevantă, pe de o parte, pentru aspirația și nevoia profundă a psalmistului de divin, pe de altă parte, prin aceea că ilustrează apropierea de divin, obținută (și exprimată lingvistic prin renunțarea la pers. a III-a în favoarea celei de a doua) prin efortul de captatio benevolentiae pus sub semnul unei strategii a politeții pozitive (apelul la pers. a III-a):

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (18:1); “Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele” (18:8); „Frica de Domnul este curată, rămâne în veacul veacului. Judecățile Domnului sunt adevărate” (18:10) → “Că robul Tău le păzește pe ele și răsplătire multă are” (18:12); “Domnul iubește porțile Sionului…” (86:1); “Mamă va zice Sionului omul și om s-a născut în el și Însuși cel Preaînalt l-a întemeiat pe el” (86:4); “Domnul va povesti în cartea popoarelor…” (86:5) → “Că în Tine este locașul tuturor celor ce se veselesc” (86:6) ș.a.

Numeroși sunt psalmii în care jocul alert între pers. a II-a și a III-a exprimă ritmul tumultuos-dramatic al trăirii lăuntrice a subiectului liric (tensiunea între a putea și a nu putea fi aproape de Dumnezeu):

„Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu, Dumnezeul meu” (24:1) → „Bun și drept este Domnul (24:9) → „Pentru numele Tău, Doamne, curățește păcatul meu, că mult este” (24:12) → “Cine este omul cel ce se teme de Domnul?” (24:13) → “Caută spre mine și mă miluiește, că părăsit și sărac sunt eu” (24:17) ; “Domnul este luminarea mea și mântuirea mea” (26:1) → “Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat” (26:12) → “Așteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te și să se întărească inima ta….” (26:20) ; “Te voi înălța, Doamne,…” (29:1) → “Cântați Domnului cei cuvioși ai Lui…” (29:4) → “Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumuseții mele putere” (29:7) → “Auzit-a Domnul și m-a miluit” (29:10) → “Ca slava mea să-Þi cânte Þie…” (29:12) ș.a.

Trecerea de la pers. a II-a la a III-a (și invers) se produce uneori în interiorul unuia și aceluiași verset: „Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu” (17:1); “O dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit: că puterea este a lui Dumnezeu și a Ta, Doamne, este mila” (61:11) ș.a.
Acestei pendulări între pers. a II-a și a III-a îi corespunde, nu de puține ori, la nivel sintactic, paralelismul sintactic: ideea este reluată, în astfel de situații, într-o construcție “paralelă”, în care raportarea la divin se face dintr-o altă perspectivă... personală. Categoria morfologică a persoanei își dovedește, astfel, relevanța și din perspectivă estetică: din categorie gramaticală (pusă în slujba transmiterii în mod obiectiv a unei anume realități ideatice, în speță religioasă), persoana ajunge să fie (și) categorie poetică , o categorie cu implicații asupra lirismului creației respective : „Văzut-am, Dumnezeule, intrarea Ta, văzut-am intrarea Dumnezeului și Împăratului meu în locașul cel sfânt” (67:25); “Că Tu ești așteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinerețile mele” (70:6); „Bine este a lăuda pe Domnul și a cânta numele Tău, Preaînalte” (91:1) ș.a.

Participarea transcendentului la ‘dialog’

În textul biblic, în general, și în cel psalmic, în special, nu puține sunt contextele în care se face referire la cuvintele divinității, Yahve apărând astfel ca un veritabil deus loquens. De fapt, definirea prin limbaj a lui Yahve este o constantă în textul psalmic, sintagma cuvintele Tale având o recurență considerabilă: „Din zori m-am sculat și am strigat; întru cuvintele Tale am nădăjduit” (118:147); „Căpeteniile m-au prigonit în zadar; iar de cuvintele Tale s-a înfricoșat inima mea./Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat o comoară mare” (118:161-162) ș.a. De la cuvântul lămurit în foc al divinității, imagine metaforică ce implică un proces de decantare până la atingerea perfecțiunii și a esenței (cf. „Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curățat de pământ, curățat de șapte ori”, 11:6; cf. și 17:33), la reprezentările alegorico-hiperbolice care susțin forța Absolutului Trancendent (cf. „Glasul Domnului, cel ce varsă para focului;/Glasul Domnului, cel ce cutremură pustiul și va cutremura Domnul pustiul Cadeșului./Glasul Domnului dezleagă pântecele cerboaicelor, glasul Domnului despoaie cedrii...”, 28:7-9) sau la afirmarea răspicată a capacității logosului divin de a institui realitate (cf. „Că El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit ”, 32:9), până la imaginea aproape antropomorfizată, coborâtă în plan terestru, prin contopirea cu ființa umană, în ipostaza sa de creator (cf. „În inima mea am ascuns cuvintele Tale (s.n.), ca să nu greșesc Þie”, 118:11), ne întâmpină imaginea unei divinități care există în și prin cuvânt, grație cuvântului, care se confundă, de fapt, cu logosul, cu însuși principiul vieții: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul (s.n.)”, Ioan 1:1). Logosul divin, așa cum acesta a fost rostit la origini (momentul genezei), exprimă Adevărul, prin apartenența sa la Timpul Primordial, în care a fost revelat Misterul, îndepărtarea de origini semnificând pierderea contactului cu Autenticul, prin distorsionarea acestuia: „Începutul cuvintelor Tale este adevărul și veșnice toate judecățile dreptății Tale” (118:160). Cântarea poetului se face în numele Domnului și are în centrul său lauda graiului, a cuvântului, instrumentul de bază al literaturii: „În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda cuvântul” (54:27). Semnificația versetului citat poate fi descifrată însă și la un alt nivel de adâncime, anume identificarea divinului cu logosul: lăudându-l pe Yahve, psalmistul înalță laudă cuvântului...
Cel mai adesea, intervenția divinului în ecuația dialogală cu planul uman este marcată prin utilizarea unor verba dicendi (cf. a zice, a da glas,...), care, întrebuințate la un timp trecut, introduc un dialog narat : „Domnul a zis către Mine „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!...” (2:7); „Și a tunat din cer Domnul și Cel Preaînalt a dat glasul Său” (17:15) ș.a. Alteori, verbul dicendi apare ulterior, după ce divinitatea deja a... vorbit: „... acum Mă voi scula, zice Domnul; le voi aduce lor mântuirea și le voi vorbi pe față” (11:5), context în care utilizarea verbului dicendi la indicativ prezent situează convorbirea într-un plan aproape real, autentic, chiar familiar, comun; referirea la planul uman cu pers. a III-a menține însă distanța între cele două spații ontologice. Sunt și situații în care intervenția verbală a divinului este marcată exclusiv prin semne paratextuale, anume prin ghilimele: „Și vor vesti cerurile dreptatea Lui, că Dumnezeu judecător este./ „Ascultă, poporul meu, și-ți voi grăi ție, Israele!... Și voi mărturisi ție: Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt eu...” ” (49:7, 8).
Într-o serie de contexte, paralelismul sintactic oferă un cadru structural adecvat de instituire a ‘dialogului’ cu planul divin (cf. perechile de verbe: a striga ↔ a auzi, a chema ↔ a auzi etc.): “Cu glasul meu către Domnul am strigat și m-a auzit (s.n.) din muntele cel sfânt al Lui” (3:4); „Când Te-am chemat, m-ai auzit (s.n.), Dumnezeul dreptății mele!” (4:1) ș.a. Certitudinea comunicării este susținută și de alte unități verbale (cf. a primi (rugăciunea), a intra în urechile Lui), în versete construite, de asemenea, conform principiului paralelismului sintactic : “Domnul mă va auzi când voi striga către Dânsul” (4:3); „Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit” (6:9); „Auzit-a din locașul Lui cel sfânt glasul meu și strigarea mea, înaintea Lui, va intra în urechile Lui” (17:8) ș.a.
Se poate vorbi de o… “tentativă” de alternare la dialog în privința celor două instanțe comunicative (psalmistul, Dumnezeu). De exemplu, în psalmul 49, după cuvintele lui Yahve (cf. “Că ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munți și boii/ […] De voi flămânzi, nu-ți voi spune ție, că a Mea este lumea și plinirea ei”, 49: 11-13), intervine psalmistul, dar printr-o relaționare indirectă (pers. a III-a) cu Dumnezeu (cf. „Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă și împlinește Celui Preaînalt făgăduințele tale””, 49:15), pentru ca în versetul următor să îl auzim din nou pe Yahve: „Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi” (49:16). Intră în scenă un al treilea personaj, anume păcătosul (cu care se identifică psalmistul însuși, într-un moment trecut al existenței sale, având în vedere timpul verbului dicendi), căruia Domnul i-a zis: „Pentru ce tu istorisești dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura ta?” (49:17), „replica” aparținându-I până la final (versetul 24) planului divin.
În psalmul 107 prezența verbală a divinului se face simțită imediat după invocarea psalmistului, ca o reacție la chemarea și encomionul compus de acesta din urmă; caracterul “incomplet” al alternării la dialog transpare aici din absența unei adresări directe a divinului către uman (deși caracterul “viu”/autentic al comunicării este întreținut de adresarea directă a subiectului liric către Dumnezeu): „Mântuiește-mă cu dreapta Ta și mă auzi. Dumnezeu a grăit în locul cel sfânt al Lui: „Înălța-Mă-voi și voi împărți Sichemul și Valea Sucot o voi măsura.. .” ” (107:6-7).
Tentativa pare a se concretiza într-un act propriu-zis de… alternare la dialog în psalmul 131, în care atât subiectul liric, cât și Yahve adoptă adresarea directă, “personalizată”: “Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu și chivotul sfințirii Tale (s.n.)” (131:8) și răspunsul Domnului, proiectat, ce-i drept, într-un plan temporal trecut (cf. “Juratu-S-a (s.n.) Domnul lui David adevărul și nu-l va lepăda”, 131:11), dar orientat concret spre persoana psalmistului: “Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău (s.n.),/De vor păzi fiii tăi (s.n.) legământul Meu și mărturiile acestea ale Mele,…” (131:11-12).
Putem spune că, în plan intratextual, replicile “cad”, cel puțin în unele situații de comunicare, într-o succesiune relativ sincronă , dialogul pare a avea fluxul normal al unui contact real . Pentru nivelul extralingvistic trebuie să admitem actualizarea cuvintelor lui Yahve prin medierea artistului inspirat, care grăiește în… vedenii: „Atunci ai grăit în vedenii [= viziuni, revelații, produse sub imperiul inspirației, n.n.] cuvioșilor Tăi și ai zis: „Dat-am ajutor celui puternic, înalțat-am pe cel ales din poporul meu” ” (88:19).
Simetria sintactică apare și în unele situații în care tentativa de instituire a dialogului cu sacrul eșuează propriu-zis ; monologul psalmistului se desfășoară în aceeași organizare sintactică, dar în sferă negativă [paralelism sintactic antonimic]; viitorul, de această dată, este relevant pentru resemnarea subiectului liric în fața evidențelor negative (renunțarea la luptă): „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele” (21:1); „Dumnezeul meu, striga-voi ziua și nu vei auzi, și noaptea și nu Te vei gândi la mine” (21:2) ș.a.
În alte contexte, eventualul răspuns al transcendentului este... „preluat” de către psalmist, el fiind și cel care a formulat anumite întrebări (adresate Domnului), situație comunicațională relevantă, de asemenea, pentru absența participării divinului la dialog, dar putând fi considerată și o tactică discursivă de captare a atenției divinului, prin demonstrarea însușirii și stăpânirii perfecte a unei lecții de conduită : „Doamne, cine va locui în locașul Tău și cine se va sălășlui în muntele cel sfânt al Tău?/Cel ce umblă fără prihană și face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa,/Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său...” (14:1-3).

Alte niveluri de ‘dramatizare’

“Parteneri” de discuție

Un personaj (cel mai adesea) colectiv definit în registru negativ, în speță metaforă pentru “necredincios”, “vrăjmaș”. În textul psalmic instanța respectivă este actualizată frecvent prin nehotărâtul mulți, intervenția verbală a acesteia fiind introdusă în text prin apelul la dialogul narat, reprodus în stil direct: “Mulți zic sufletului meu: „Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui” (3:2); „Mulți zic: „Cine ne va arăta nouă cele bune?” ”(4:6); „Că a zis (omul păcătos, n.n.) în inima lui: „Uitat-a Dumnezeu! Întors-a fața Lui, ca să nu vadă până în sfârșit” (9:31); „Când îmi ziceau (cei mulți, vrăjmașii, n.n.) mie în toate zilele : ‘Unde este Dumnezeul tău?’ ” (41:15) ș.a. Preferința vădită pentru stilul direct trădează, în ultimă instanță, propensiunea pentru “dramatic” a textului psalmic.

Natura “personificată” în dialog cu poetul: „Pentru ce, munți cu piscuri, pizmuiți muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască în el, pentru că va locui în el până la sfârșit?” (67:17); „Ce-ți este ție, mare, că ai fugit? Și ție, Iordane, că te-ai întors înapoi?/Munților, că ați săltat ca berbecii și delurilor, ca mieii oilor?” (113:5-6) ș.a.

Un tu(/el) general, cu care se identifică, în ultimă instanță, și psalmistul. Există psalmi în care rugăciunea către Dumnezeu este formulată în numele aproapelui (actualizat gramatical prin pronume personale de pers. a II-a/a III-a). Și din această perspectivă subiectul psalmic se definește drept o ființă „dramatică” prin excelență, care există în virtutea comunicării cu transcendentul, dar și cu cei de lângă el: „Să te audă Domnul în ziua necazului și să te apere numele Dumnezeului lui Iacob/Trimită ție ajutor din locașul Său cel sfânt și din Sion să te sprijinească pe tine...” (19:1,2). Cu versetul 6 se trece la pers. I: „Acum am cunoscut că a mântuit Domnul pe unsul Său, cu puterea dreptei Sale” (19:6), pentru ca versetul 7 să fie scris din unghiul pers. a III-a: „Îl va auzi pe dânsul din cerul cel sfânt al Lui” (19:7). Ultimele trei versete ale psalmului sunt rostite sub cupola generoasă a lui noi: „... iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru./Aceștia s-au împiedicat și au căzut, iar noi ne-am sculat și ne-am îndreptat./Doamne, mântuiește pe împăratul și ne auzi pe noi în orice zi Te vom chema” (19:8-10). Pendularea între eu/tu/el/noi are vădite consecințe estetice, generând și o anumită ambiguitate la nivel semantico-pragmatic. Persoana gramaticală devine persoană... estetică (poetică) : zbuciumul eului liric, contopirea sa cu tu/el (o aparentă detașare), „reimplicarea” propriu-zisă (revenirea la eu, inclus în noi), toate acestea sunt expresia unor „ezitări” generatoare de lirism. De fapt, în final, ecuația ‘eu = tu = el = noi’ semnifică renunțarea la sine și contopirea cu ceilalți, prin asumarea condiției umane în general. Astfel, dramaticul nu este decât o „mască” pentru „liric”: în acest gen de contexte este vorba, de fapt, despre un pseudodialog, având în vedere identitatea estetică (în context poetic) între cele trei persoane. Rămâne însă relevantă „opțiunea” textului psalmic de redare a ‘liricului’ prin apelul la ‘dramatic’.

Dedublarea subiectului liric. a. Eul liric reproduce propriile cuvinte rostite într-un moment trecut , dar și proiectate în viitor. În astfel de contexte putem admite că avem o formă aparte de plurivocitate, și aceasta expresie a ‘dramaticului’, mai exact modalitate de manifestare a caracterului dialogal al unui text. Prin reproducerea unor replici trecute sau prin proiectarea în viitor a unei reacții verbale, subiectul liric prezent se definește verbal prin interacțiunea complexă a mai multor planuri temporale: „Zis-am: ‘Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului’ ” (31:6); „Toate oasele mele vor zice: ‘Doamne, cine este asemenea Þie?’ ” (34:9); b. dedublarea eului liric, în dialog cu sufletul: „Pentru ce ești mâhnit, suflete al meu, și pentru ce mă tulburi?/Nădăjduiește în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feței mele este Dumnezeul meu” (41:6-7); “Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la el vine răbdarea mea” (61:5); c. psalmistul vorbește despre el însuși la pers. a III-a (numindu-se David), ceea ce corespunde unei atitudini de detașare, sinonimă, în acest context, cu smerenia [renunțarea la ego-ul individualist, limitat, aspect ce corespunde unei trepte superioare de cunoaștere prin meditație, rugăciune, suferință etc., toate desăvârșite în actul creației]. Ilustrăm cu psalmul 131, creație cu un pronunțat conținut mesianic (care vestește nașterea Unsului Domnului din seminția lui David ). De fapt, numai primele două versete („Adu-Þi aminte, Doamne, de David și de toate blândețile lui./Cum s-a jurat Domnului și a făgăduit Dumnezeului lui Iacob”, 131:1-2), respectiv partea finală (“Din pricina lui David, robul Tău, să nu întorci fața unsului Tău./Juratu-S-a Domnul lui David adevărul și nu-l va lepăda:…”, 131:10-11) sunt scrise din perspectiva persoanei a III-a, în versetele 3-9, psalmistul asumându-și rolul liric propriu-zis, prin “trecerea” poemului la pers. I („Nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele...”, 131:3) .

Viziunea scenică

Sunt psalmi în care ne întâmpină adevărate scene dramatice, desfășurate în cadrul discursului liric al psalmistului, în care frapează detaliul de o deosebită concretețe, ancorat în “real”, apt să „reproducă” un anumit episod „pe viu”, în concordanță cu principiile verosimilului. „Personajele” sunt surprinse nu numai în dinamica lor motorie, ci și în cea verbală (dialogul – de fapt, mai multe scene dialogate – reprodus de psalmist, ca martor autentic). De exemplu, în psalmul 67 este zugrăvită cu remarcabil talent dramatic imaginea unui cortegiu care îndeplinește un ritual sacru. Personajele aduse în scenă, “puse” să se miște și să vorbească, sunt apariții “de rangul doi” în textul psalmic pe care îl dicutăm, în sensul că acestea reprezintă protagoniști ai unor acte memorabile dintr-un alt text primar, de asemenea biblic . Că avem a face cu o reprezentare dramatică rezultă încă din primul verset cu care se deschide secvența vizuală : „Văzut-am (s.n.), Dumnezeule, intrarea Ta, văzut-am intrarea Dumnezeului și Împăratului meu în locașul cel sfânt” (67:25). Surprinderea ierarhizării grupului condus în scenă într-o perspectivă dinamică sporește considerabil autenticitatea tabloului descris, verosimilul câștigând teren și din introducerea secvenței verbale (dialog narat): „Înainte (s.n.) mergeau căpeteniile, după ei (s.n.), cei ce cântau din strune, în mijloc (s.n.) fecioarele bătând din timpane și zicând (s.n.): ‘În adunări binecuvântați pe Dumnezeu, pe Domnul din izvoarele lui Israel!’ ” (68:26-27). De la personajul colectiv, prezentat în structurarea sa ierarhică, se trece la “focalizarea” unui personaj concret, vizualizat și individualizat pregnant prin prezentarea unor detalii legate de vârstă (amănunte cu funcție de marcare a diferenței specifice, deci de identificare a personajului) și a stării de spirit a acestuia (expresie a trăirii intense în fața divinului): “Acolo era Veniamin cel mai tânăr, în uimire (s.n.)”, pentru ca atenția să se îndrepte în momentul imediat următor (de remarcat, în acest sens, dinamismul derulării scenelor) asupra mulțimii, o mulțime disociată și ea, cu… (re)trimitere la personaje veterotestamentare : “… căpeteniile lui Iuda, povățuitorii lor, căpeteniile Zabulonului, căpeteniile Neftlalimului și ziceau: ‘Poruncește, Dumnezeule, puterii Tale; întărește, Dumnezeule, această lucrare pe care ai făcut-o nouă” .... (67:28-29). Scena se derulează mai departe sub ochii noștri, imnul de laudă cântat Celui Preaînalt fiind continuat de solii egipteni și de Etiopia (67:32-36).
Nu numai scenele propriu-zise (= secvențe construite prin dialog) sunt impregnate dramatic, viziunea/reprezentarea scenică, coordonată importantă în textul psalmic, actualizându-se și printr-o simplă evocare (în astfel de contexte se apelează la imperfectul indicativ, timp al evocării prin excelență): “Dumnezeule, când mergeai (s.n.) Tu înaintea poporului Tău, când treceai Tu prin pustiu” (67:8).
“Funcția dramaturgică” își spune cuvântul și în contextul unor descrieri fizico-gestuale (atitudinale) ale unor personaje, inclusiv ale lui Yahve. Exprimarea este sumară, aproape lapidară, dar tehnica detaliului este stăpânită cu măiestrie, ea dovedindu-și perfect eficiența în actul comunicării. Recurgerea la perifraze (sub raport aspectual, cu valoare „punctuală”, dar în textul psalmic imortalizând divinul într-un gest ce poartă amprenta „durativului”, cf. a pleca urechea, a deschide mâna) conferă plasticitate și forță persuasivă actului descris. Pe de altă parte, transcendentul este coborât în plan familiar-uman, fiind antropomorfizat, în ultimă instanță accesibilizat: “Că a plecat urechea Lui spre mine și în zilele mele Îl voi chema” (114:2); “Deschizi Tu mâna Ta și de bunăvoință saturi pe toți cei vii” (144:16) ș.a.

(Alte) modalități (gramaticale) de dramatizare

Exprimarea superfluă a pronumelui personal subiect , cu rol în reliefarea dramatică a instanțelor comunicative
La fel ca și în textul evanghelic , mai ales în situațiile în care eul liric este în dialog cu Sacrul, se precizează în mod aproape „dramatic/dramaturgic” „actorii” implicați în „eveniment”: „Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți” (103:29); „Dar întorcându-ți Tu fața Ta, se vor tulbura” (103:30); „Și s-au veselit ei, că s-au liniștit valurile și Domnul i-a povățuit pe ei la limanul dorit de ei” (106:30); „Izbăvește-mă, că sărac și sărman sunt eu și inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu” (108:22); „Și să cunoască ei că mâna Ta este aceasta și Tu, Doamne, ai făcut-o pe ea” (108:26); „Domnul este ajutorul meu și eu voi privi cu bucurie pe vrăjmașii mei” (116:7) ș.a.

Interogația și exclamația retorică
Sunt figuri sintactice cu rol esențial în textul dramatic, unde sunt valorificate pentru a da relief personajelor și pentru a conferi vioiciune dialogului. În creația psalmică contribuie la evidențierea ‘dramaticului’ acestui text, în esență, liric, constituindu-se și în anumite strategii discursive (în special, de stabilire a contactului cu transcendental): „Că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine. Și în iad cine Te va lăuda pe Tine? (s.n.)” (6:5); „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?” (26:1); „Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (26:2); „Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune?” (29:9); „Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit, că locuiesc în corturile lui Chedar!” (118:5); „De n-ar fi fost Domnul cu noi, să spună Israel!” (123:1) ș.a.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!