poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3886 .



Distanțare și continuitate: Între două chei „Sol”, am ales cheia „Fa” (despre exil)
eseu [ ]
Comunicare la festivalul "Nopți de literatură", publicată în "România Literară", nr. 24/2011, 17 iunie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [marlena ]

2011-06-25  |     | 



Exil, fiind un termen cu conotații grele – purtate nu de puține ori de clișee (clișee de limbaj care riscă să devină, din păcate, clișee de gândire) – ne oferă perspective de înțelegere diverse: de la numeroasele conotații canonice ca: deplasare forțată, îndepărtare/ înstrăinare, despărțire de sine însuși, spațiu închis, pierderi (fie prin trecerea de la un spațiu la altul, fie în timp), până la punctul extrem în care exil a fost numit de fapt un nomadism interior, un exil împăcat cu sine însuși, poate chiar fericit, sau chiar un nonexil. E posibil atunci, în ciuda nenumăratelor conotații, acest oximoron: „exil fericit”? Poate că aceste conotații nu fac decât să întunece de fapt denotația inițială: în latină exsilium, sau exsul, e în primul rând un fel de ex-solum – o distanțare ex-teritorială; ne regăsim deci despărțiți de propriul sol? De pământul de baștină? De solul interior? Sau poate că un sol interior vine să-l înlocuiască pe cel exterior? Sau poate nici nu e vorba de o trecere exteriorinteriror, ci interior-interior? Ca niște plăci tectonice care se înlocuiesc una pe alta după o ruptură? Despărțire în spațiu, după cum ne sugerează prepoziția latină, dar și în timp, dacă ne amintim că ex– e o prepoziție și cu sens temporal, deci despărțit de sine însuși în timp? Poate, de fapt, s-ar putea spune că în anumite cazuri purtăm în noi înșine, de la un sol la altul, tot bagajul identitar – cultural, lingvistic, imaginar – cuprinzând spațiu și timp, păstrându-ne oriunde identitățile trecute ca pe ceva viu, deplasate de la un loc spre altul, dar fără a fi anulate, ci dimpotrivă, mereu îmbogățite cu fiecare transgresare a frontierelor, cu fiecare orizont devenit reductibil și acumulând – în dispersare – noi elemente din locurile pe unde trecem: exact așa cum „meridianul” lui Paul Celan reunește spațiul și timpul după un ocol prin alteritate. Această formă de exil ar putea fi atunci ca un foc viu menținut oriunde.
Am mai putea spune atunci că distanțarea e compensată de câștigul de perspectivă, iar posibilitatea de distanțare devine un element pozitiv prin multiplicarea punctelor de vedere și prin relativizarea lor. Desigur, e vorba de decentrare, însă această decentrare presupune și o re-centrare în jurul unor centre de gravitație multiple; tensiunile multiple presupun focalizări multiple, iar rupturile divers dramatice presupun re-articulații interne multiplicate. Deci, când privim mai îndeaproape așa-zisele forme de exil, descoperim că, de multe ori, ceea ce aparent poate fi definit ca exil nu e decât ceea ce poetul scoțian Kenneth White numește în eseurile sale de geopoetică: „energia nomadă de a traversa culturile”, pentru că – susține poetul – „nu suntem închiși într-o identitate, ci dimpotrivă, aceasta e un sistem deschis”. (Kenneth White e un poet care, trăind în Franța, scrie în franceză și engleză, în special în franceză!) Din momentul în care dialogul culturilor e interiorizat, se poate vorbi de identități multiculturale și de apartenență multiplă. Desigur, există acel nucleu identitar care ne menține și ne însoțește oriunde, dar o osmoză e nu numai posibilă, ci ne poartă spre o universalizare cu totul ieșită din comun când e vorba de expresia artistică sau literară.
Cazurile extrem de diverse ale optării pentru o anumită limbă de expresie poetică în cazul fluctuației solului sub „pașii literari” se situează între doi poli: la o extremă se situează scriitori ca Czeslaw Milosz care, locuind în Franța sau America, scrie numai în poloneză, limba sa maternă și se consideră scriitor polonez. În discursul ținut cu ocazia decernării Premiului Nobel (Nobel Prize Lecture, Ed. Farrar Straus Giroux, NY 1981), susține cu simplitate că, la urma urmei, dacă un poet dorește să fie celebru, de fapt el dorește să fie celebru „în satul său”. La celălalt pol, se situează scriitori ca Elias Canetti sau Samuel Beckett, pentru care, dimpotrivă, faptul de a scrie în altă limbă are o funcție eliberatoare sau cum ar spune ironic Andreï Makine: în fond, nu trebuie considerați chiar nefericiți cei ce scriu într-o limbă așa-zis „străină”.
De fapt, ce sens are termenul străin? De la Proust încoace, se repetă ideea că oricum limbajul poetic ne e străin, e o limbă străină – și aș adăuga că în acest sens precis – chiar așa și trebuie să rămână. Limbajul poetic e o necunoscută în sensul matematic al cuvântului, un limbaj care trebuie descoperit fără încetare, o căutare infinită.
În ce limbă scriem e o întrebare la care scriitorii care au ales între o posibilitate și alta au răspuns fie în mod explicit, fie implicit. Câteva cazuri sunt interesante prin diversitatea situațiilor la care mă voi referi. Dintre multele forme de exil, iată un exemplu simplu de explicat, o formă care vine din Israel, țara în care, prin forța destinului, trăiesc acum. Fiind un exemplu al diversității culturale, această situație se reflectă și în existența scriitorilor în această țară: pe lângă o bogată literatură în limba ebraică și în limba arabă, există un număr important de scriitori care au emigrat în Israel din toate colțurile lumii; dintre aceștia, o parte au adoptat limba ebraică în opera lor (ceea ce presupune un enorm efort, un curaj uriaș, dar și riscuri enorme), pe când numeroși scriitori continuă să se exprime în limbile țărilor de baștină. În Israel există astăzi treisprezece asociații ale scriitorilor care scriu în limbile locurilor de unde provin! Există, desigur, și cei care scriu și în limba maternă, și în limba ebraică, ceea ce reprezintă un număr mai restrâns de cazuri. În schimb, dacă privim în urmă, generația poeților sioniști, care s-au stabilit în Israel venind din Rusia în prima jumătate a secolului XX, vedem că Haim Nachman Bialik, Shaul Tchernichovski, Avraham Shlonsky au scris numai în ebraică, într-o ebraică pe care au reînnoit-o, au modernizat-o, fiind considerați astăzi clasicii literaturii ebraice moderne. Poetul așa-zis național – H. N. Bialik – nu a scris deci în limba maternă!, ci regăsind pământul și limba străbunilor, de fapt și-a reinventat limba maternă, într-un alt timp: în timpul său personal. În care din aceste cazuri putem vorbi deci de exil?
Exemplele sunt nu mai puțin complexe dacă ne referim la autori născuți în România, dar care au trăit altunde și au scris în altă limbă: mă opresc doar la câteva cazuri: autorii avangardiști ca Beniamin Fundoianu/Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Gherasim Luca și atâți alții care au adoptat limba franceză pentru cea mai mare parte a operei lor. Fundoianu, ca și Voronca nu se simțeau înstrăinați, nici exilați în limba franceză. Înstrăinați s-ar fi simțit oricum ca poeți în orice limbă, în drumul lor spre limba poetică. Înainte de a deveni Fondane, Fundoianu scrisese, tradusese, analizase autori francezi, nici limba, nici literatura nefiindu-i deloc străine, dimpotrivă. Franceza în care a scris e de o bogăție și precizie care nu lasă loc îndoielilor privind originea autorului. Dificultățile pe care le-au avut toți cei care s-au stabilit în Franța în cazul avangardiș- tilor, sau fie și în alte țări, nu se situează la nivelul limbii propriu-zise. Să ne referim atunci la acești autori ca fiind poeți exilați?
Poetul tunisian Abdelaziz Kasem rezumă revolta sa împotriva integriștilor identitari, pentru care noi, scriitorii bilingvi – spune el – sunetm niște „transfugi ai limbii” (referindu-se la scriitori ai secolului XX, ca Jorge Semprun, Michel del Castillo, Julien Green, Nancy Huston, Elsa Triolet): „o singură limbă era un spațiu prea strâmt pentru mine ca scriitor”, desigur rămânând problema ambivalenței pe care o caracterizează ca „nevroza lui Janus”: „când ai de trăit două Euri, vine un moment când nu mai știi care e alter ego-ul celuilalt”.
S-a vorbit și se vorbește deci enorm despre cultura dublă și despre bilingvism; dar mai puțin despre cultura triplă, care e o breșă în plus în ideea de integritate a identității netede, uniform nivelate.
În ce mă privește, un parcurs pare să se fi impus de la sine: la confluența dintre trei culturi, trei limbi – româna, franceza și ebraica se întretaie, însă limba de expresie poetică pe care o prefer e franceza care s-a impus vizavi de română, după care ebraica s-a adăugat ca o a treia corolă prin forța solului concret pe care trăiesc. Pluralitatea lingvistică nu e o formă de decentrare, dimpotrivă. Trecerea de la limba română la franceză am trăit-o ca pe o continuitate. Lingvistic vorbind, pornisem în amonte spre rădăcinile latine ale limbii române, de unde am revenit apoi – în aval pe cursul francez pornit din aceeași sursă; fluxul limbajului a purtat scrisul ușor deviat de la o limbă la alta, apropiată ei. În căutarea rădăcinilor unei limbi, sondându-i adâncurile, am descoperit sursa mai multora: pentru o clipă, diferențele fuseseră anulate, și acesta a fost probabil momentul decisiv – începutul. Din acel moment, realitatea de dincoace de limba română a reapărut dincolo de limba franceză, refractată de noul flux lingvistic: re-înscriere prin limbaj în Unitatea care precede dispersiunea (latina – limbi romanice), în continuitatea pre-sintactică paralelă cu cea poetică.
Această situare între mai multe limbi impune încă o întrebare: dincolo de acest tangaj pe suprafața agitată a triunghiului care se creează între limbi, care e punctul de convergență – sau poate punctul abisal – între cele trei limbi în care am putea scrie? S-ar numi oare acest loc Exil sau poate, pur și simplu traseul însuși spre identitatea care a traversat alteritatea? În sfârșit, mai apare și întrebarea de dincolo de aceste întrebări: aș fi scris aceleași cărți trăind altundeva? În altă „cheie muzicală”? Alegerea e determinată probabil de jocul dintre continuitate și distanțare: nici în limba țării în care m-am născut și am trăit, nici în cea a țării în care trăiesc în prezent, ci într-o a treia limbă.
Cu alte cuvinte, între două chei „Sol”, am ales cheia „Fa”.






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!