poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4727 .



Ceva joc la recentul festival Watumi: plăcere și tutun (II)
eseu [ ]
teatru Colecţia: Teatru, film, spectacol, puncte-puncte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nicam ]

2009-08-04  |     | 



ACT PATRU

Personaje: Sibienii din Trupa Semne - adică Dana Anghel, Anda Ghazawi, Lorelei Ghazawi, Matthias Kregel, Iulia Merca, Gabriel Sterian, Ada Șoaică; surprinderea mea.

Decor: Sala Studio, adică mică de tot, a aceluiași Teatru Sică Alexandrescu; muzici, lumini, foarte puțini ceilalți pe scaunele celelalte foarte puține.

Scena unu: Ajung întârziată, împiedicându-mă de întuneric până să-mi găsesc loc și așteptându-mă, conform programului, la Absolut love, a lui Titus Scurt. Voi fi aflat mai târziu că este vorba de Clișee?!? a sibienilor, în regia Barbarei Crișan. Nu voi fi regretat, însă.

Scena doi: Tot trăgându-mi sufletul și remarcând cât de uzată e scândura, mă las trasă în poveste. Remarc absența vorbelor, melting pot-ul de muzică, pantomimă și proiecții video, montate de Romulus Cipariu, la capătul cărora, exact precum în schema clasică a filmului mut, apare concluzia, ideea. O văd apoi jucată, clișeu după clișeu, cu elasticitate, umor, pantaloni negri, chipuri limbute, cravate roșii, balerini asemenea. Văd tango, ascult Gotan Project, văd reiterarea ironică a scenei finale din Romeo și Julieta, simt intersecția dintre clasic și inovație. Simt dilatarea spațială grație lipsei de text spus și coregrafiei aparținând Adrianei Brânză. Simt miza dincolo de corp și chiar de mișcare. Și chiar de scenariul Adei Șoaică, prin care povestea e spusă în sistem mai degrabă de matrioșcă decât de însăilare.

Scena trei: Totul e bine când se sfârșește imprevizibil. Asta ca să fie trecut clișeul sfârșitului cu bine prin para și focul interpretării unei bucăți de concert pentru coarde. Care îi implică pe toți membrii trupei și se lasă cu un deznodământ suprapus exact momentului culminant la nivel comic. Rămân apoi într-un epilog prelungit. Îl numesc prospețime nepretențioasă. Ieșind, mai zăresc pe cineva în dreptul cabinei de sunete și lumini. Poate pe Ed Chmarsky, responsabil de sunet și video.

Fără pauză de țigară.

ACT CINCI

Personaje: Mulți coreeni și de sud și avangardiști și premiați la Performing Art Festival 2008, pentru cea mai bună actriță debutantă și cea mai bună piesă – adică Changpa Theatre Company, din Seul; mirările mele.

Decor: Cealaltă sală, cea mare, a lui Sică Alexandrescu. În care ajung întârziată cu un sfert de oră de la începerea piesei Doodri, doodri – Last memory. Abia ieșită din Clișee?!? de la sala Studio, mă las luată pe sus de un domn cu mustață și condusă la fața locului. Mulți ceilalți. Multe lumini, multă muzică, puțină subtitrare în română, raportat la lungimea replicilor, rare, în coreeană.

Scena unu: Prind totuși firul, prind subiectul, istoric și punerea lui în scenă, trans-istorică. O combinatoristică deloc artificioasă de dans, pantomimă, text spus clasic, recuzită pe măsura costumelor sofisticate și extratext elaborat. Muncă multă, cum numai într-un spațiu cultural centrat axiologic și ontologic pe datorie, și nu pe drepturi, așa cum se întâmplă în Europa, mai e posibil. Așa multă muncă încât nu se observă niciun efort în curgerea jocului.

Scena doi: Să continui cu a nu povesti piesa, să nu suflu o vorbă despre efectul pe care îl are menținerea măștii, pictate pe câteva dintre chipurile actorilor. Sau despre cum se împacă sugestia marionetelor cu fluiditatea construcției coregrafice. Nici despre inserțiile de buf sau despre gravitatea muzicii. Să nu reduc întregul la părți, rezultatul la niște simple date care nu pot mișca decât văzute, nicicum traduse în text. Să susțin consistența spectacolului prin continență în ce privește descrierea lui.

Scena trei: Păstrând tăcerea despre rest, în ciuda amplorii sale, să precizez neapărat giumbușlucurile adiacente. Cele prin care s-au stârnit plusul de umor și simpatia care te țintuiește și mai bine în scaun, mai ales atunci când mai ai încă o oră de stat. O fi, n-o fi simplu, chiar și în mijlocul unei asemenea complexități, cu accente uneori chiar complicate, să renunți la coreeană și să spui câteva replici în română? Fonetic probabil că nu este simplu. Dar le-a ieșit impecabil. Și asta a fost cuceritor. Prin spontaneitate și prin plusul de implicare bruscă a publicului.

Scena patru: Să leg cumva, ca să pot încheia, tema amintirilor, memoriei și rememorării, pe care e construită piesa, cu amintirea stării pe care mi-a lăsat-o. Un schelet de ușă, mereu prezent pe scenă, transformat și în cadrul unei ferestre. Apoi un schelet de cruce cu om atașat, desprins, iar atașat. Intrare, ieșire, părăsire, reveniri. Starea de atemporalitate, zisă când năucire, când extremă luciditate. Întrebarea dacă intertextul auctorial include, cum în cazul intertextului publicului român, și semnificația creștină a răstignirii. Aparițiile repetate ale personajul fotograf, consemnând prin fotografii. Pe care le șterge prin mitralierea personajelor din ele. Așadar, timp circular și nu liniar, antropofag, mi-am zis. Eterna reîntoarcere, mi-am mai zis, apropo de intertext.

Scena cinci: să nu mă feresc să spun frenezie. A aplauzelor. De care să-și amintească tot cei ce și le-au meritat. Ca de o ariergardă care să îi susțină. Indiferent pe unde.

Pauză de prizat tutun mentolat. Tot o zi a durat.

ACT ȘASE

Personaje: Șase femei, studente în anul trei la UNATC și grupate în Trupa For L. After L.; un singur Llorca; mai multă bucurie a mea.

Decor: Casa Bernardei Alba, găzduită de sala de la Arlechino. Lumânări, o ladă de zestre, o masă impunătoare în centrul scenei, un pendul. Ceilalți. Printre ei, alte două femei. Stilul acela cu pretenții de artofage, dar care nu-și pot ține comentariile în gând și vociferează.

Scena unu: Așteptarea începerii. Lectura broșurii alb pe negru, primită la intrare. Așadar, intrarea pe scenă a numelor: Denisa Nicolae – Bernarda, Sânziana Tarța – Maria Josefa, Georgiana Dumbravă – Augustias, Ioana Marcoiu – Magdalena, Olivia Niță – Amelia, Ștefana Manta – Martirio, Cristina Florea – Adela, Ioana Ancea – La Poncia, Irina Sârbu – Lucia. Liniște. Monologul Luciei, un epitaf al soțului Bernardei. Intrarea în scenă a celorlalte personaje, din spatele sălii, și nu al scenei. Negru, mult negru.

Scena doi: Plănuirea doliului. Va dura opt ani. Atmosferă deja foarte închegată. Aproape vâscoasă. Ușurință multă în exprimare, eleganță impecabilă în manifestare. Tinerețe multă în chipuri. Ceea ce nu le împiedică totuși să capete expresivitatea specifică vârstei personajelor. Trei generații de femei, la fel de convingător întruchipate de o singură generație de femei. Aceeași casă, aceeași închisoare, șase celule pentru șase feluri de a imagina libertatea. Un singur exemplu de curaj în a o afirma: Adela, mezina. Afirmarea libertății sale de a iubi. Un bărbat fizic absent, dar cu o prezență obsedantă, mereu subînțeles, invocat, evocat și pomenit. Același iubit și pentru alte două dintre surori. Una singură a cărei căsătorie cu acesta este acceptată în familie: Augustias, sora cea mare, deja fată bătrână. O singură putere de decizie, dictatorială: Bernarda. O singură autoritate de echilibrare: La Poncia, femeia din casă.

Scena trei: Cavalcada intrigii, ajutată mai puțin de actio și mai mult prin dialog. Când introspectiv, când comunicativ. Dar foarte des de confruntare îndârjită. Discursuri când feminine, când exclusiv muierești. Mereu pasional susținute. La capete, bunătatea și răul, în formele cele mai exagerate, pândind spargerea bubei, a tensiunii, a prefăcătoriei de dragul menținerii aparențelor. La mijloc, apariția repetată a bunicii, când înțeleaptă, când nebună, dar mereu în alb. Joaca ei cu acele pendulului, încercările sale eșuate de a lupta cu timpul, de întoarcere a faptelor înainte ca buba să înceapă să coacă. Aproape la mijloc, La Poncia, încercările sale eșuate de a menține o moralitate formală a raporturilor dintre surori. Descoperirea acestora că unul și același bărbat este iubit de mai multe dintre ele, pentru motive diferite și de maniere diferite, specifice constrângerilor vârstelor, și ele biologic, dar mai ales psihologic, diferite.

Scena patru: Pe măsura sufocării pe care o creează creșterea pânzei de păianjen și empatia cu izolarea adâncită a fiecăreia în propria-i îndreptățire, în propriul egoism de supraviețuire, mă bucură veracitatea fiecărui stil existențial și actoricesc în parte. Datorată nu doar stilului în care Llorca a conceput fiecare tipologie în parte, cu mare grijă pentru detaliul psihologic și sufletesc, ci și orchestrării tempo-ului fiecărui joc actoricesc în parte. Între alb și negru, mai toate nuanțele tragismului pe care îl presupune claustrarea. Între iubirea de soră, iubirea de mamă și iubirea erotică, mai toate manifestările absurdului.

Scena cinci: Între a trăi fără iubire și a trăi, Adela alege să nu mai trăiască. Și moartea sparge în sfârșit buba. Pe care precedentele morți o hrăniseră. O sparge fără să o curețe însă până la capăt. Căci, în continuare, nimic nu se discută. Bernarda anunță doliul cel nou. Se reintră în altă buclă. Timpul curge și decurge în același ritm, doar apăsarea devine mai grea. Bucuria să văd asta pe chipul Bernardei, al cărui monolog mut din final șterge orice nuanță. Până și albul. Dar nu și durerea. La fel de neagră și omenească precum neputința.

Scena șase: În muțenia publicului, pesemne peste măsură de afectat, personajele se retrag. În spatele sălii, și nu al scenei. Pe o laterală, apare și Adelaida Zamfira, doctoranda coordonatoare a proiectului: „Am apărut și eu la aplauze”. Și vor fi stăruit.

Pauză de așezare. Cu multe țigări. Regretul multelor acte ce au rămas pe dinafară. Poate dura un an.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!