poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1032 .



COMODITATEA SAI INCOMODITATEA DE A FI ROMAN
eseu [ ]
MOTIVE SA FIM MANDRII CA SUNTEM ROMANI

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [k.arla ]

2005-08-10  |     | 



COMODITATEA SAU INCOMODITATEA DE A FI ROMÂN


Comoditatea e o stare pe care toți o apreciem mai mult sau mai puțin. Această plăcere de a nu face efort fizic ori psihic a acaparat de mult omenirea și mai ales lumea zilelor noastre. Dar inevitabil, o dată cu ea a apărut și senzația deranjantă de incomoditate. E adevărat, aceste două stări au dus la progres, la civilizație, dar cum nimic nu poate fi perfect , și acestea au o parte întunecoasă, aceea de a-i face pe unii să-și calce pe propriile principii, pe propriile valori morale și spirituale și chiar pe idealuri. Și de ce? Doar pentru acea stare de “bine” care în fond e absolut normală. E normal să ai plăceri dar și neplăceri, simpatii dar și antipatii, să îți dorești ceva ori să nu-ți dorești, să fii mândru de ceva sau să-ți fie rușine cu ceva, și chiar să te simți bine ori rău undeva fie chiar și atunci când e vorba de țara în care te-ai născut. Nu! Pentru aceasta nimeni nu poate fi acuzat că nu își iubește țara, că nu ar avea un dram de patriotism. Dar mulți își dau seama de iubirea de țară ce zace în stare latentă în sufletul lor mult prea târziu căci așa e firea umană: răzvrătită la început iar apoi chinuită de trecut.
Mulți dintre noi ne răzvrătim fără să ne gândim la țara noastră, acea fetiță micuță și plăpândă, crescută în orfelinat și chinuită de toți cei din jurul ei, fetița căreia i se fura adesea mâncarea și mulți erau acei care doreau să o ducă la inexistență doar pentru că tânjeau lacomi la lucrușoarele ei. Ea răbda tăcând și își ținea lucrușoarele strâns la piept, fiind mereu gata să lupte până la ultima picătură de sânge ca să nu le piardă. Îi erau dragi pentru că le avea de la părinții ei.
Toate acestea se întâmplau pe când alți copii învățau și se dezvoltau vizibil.
La vârsta majoratului, când orfelinatul o azvârle în lumea nemiloasă, ea ajunge repede în închisoare căci viclenia semenilor nu o iartă nici de această dată. Și câtă vreme ea era privată de lumina soarelui ceilalți atingeau apogeul, privind curcubeul de sus.
După mult timp, când singură reușește să-și facă dreptate, iese din închisoare dar se lovește de o altă problemă: era privită pretutindeni cu dispreț sau chiar cu silă, neavând cum să se ridice la gradul de civilizație al celor de vârsta ei.
Apoi, la scurtă vreme după căsătorie, soțul o părăsește fiind nevoită să-și crească singură copiii.
Iar acum, când își cheamă propriii copii în ajutor, căci nu se poate ridica din mocirla în care a căzut, mulți dintre aceștia se rușinează de mama lor și subtil, căutând o mie de motive, îi întorc spatele.
Cu siguranță totul ar fi fost altfel dacă atâtea necazuri nu s-ar fi abătut tot mereu asupra ei. Și această ființă plăpândă ar fi avut o biografie mereu ascendentă. Și totuși, în această biografie bolnăvicioasă se întrevede soarta nemiloasă și un destin potrivnic dar și puterea de a rămâne veșnic în picioare.
Fetița aceasta, numită ROMÂNIA, e țara în care strămoșii noștri luptau cu turcii pierzându-și viața doar ca să păstreze acest teritoriu pentru noi, urmașii urmașilor lor, iar noi, acum când avem acest teritoriu, fugim de el, uneori ne rușinăm cu el, și pentru ce? Probabil pentru că e stropit cu prea multe lacrimi de sânge și pentru că, în timp ce alte teritorii se dezvoltau intens el se zbătea între existență și inexistență cerșind tot mereu viață.
Și cu ce e vinovată biata țărișoară că în timp ce ea era întemnițată de comunism, America perfecționa computerul cu care în scurt timp a acaparat toate domeniile. Ca mai apoi să fie proslăviți fără a se ține seama de adevăratul inventator al computerului. Singura ei vină e că ne-a scos din întuneric, ne-a crescut și ne-a oferit ceea ce avea mai bun, apoi ne-a arătat lumina, ca noi să o hulim pentru că nu ne aflăm în mijlocul luminii. Tot hulind fugim spre centrul luminos, uitând de țarina și de obiceiurile străbunilor și dând dovadă că mândria nu se moștenește, la fel nici vitejia căci noi, cum am dat de greu, fugim spre făcliile cu lumină ale altora și nu ne căznim să o aprindem pe a noastră, uitând proverbul ce ne învață că cel ce fuge după doi iepuri nu prinde nici unul.
De multe ori ne lăudăm cu acei oameni care și-au dat viața pentru noi, pentru ca noi să putem spune azi: SUNTEM ROMÂNI! dar noi nu luptăm ca și copii noștri să poată spune asta cu mândrie nu cu rușine cum o spun azi unii dintre noi.
Fugim la alții să ne agățăm de haina lor ca un olog în loc să ne ridicăm cu propriile puteri. Vrem să fim ca ei și îi copiem la suprafață căci înăuntrul lor e ceva ce nu se poate copia așa ușor, acolo e râvna și străduința de a ajunge pe culmi.
Câți nu batem cu pumnul în masă și nu strâmbăm din nas ca și copilașul mofturos ce are în fața sa cele mai bune bucate, ordonându-i Vrăjitorului din Oz îndeplinirea dorinței. Dar acest vrăjitor nu apare, căci e încă valabilă afirmația criticului literar George Călinescu: “Ne-am sculat de prea puțină vreme de pe iarbă ca să ne culcăm în pat”. Iar bietul vrăjitor nu poate face ca noi să avem într-o zi ceea ce alții au făurit într-un an, căci a apus de mult, de mult, vraja basmelor.
Unii, observând că pocnitul din degete, strâmbatul din nas și nici chiar bătaia cu pumnul în masă nu declanșează o magie, îmbufnați, își caută părinți adoptivi, fiind siguri că la ei dorințele li se vor împlini cu pocnitul din degete. Poate au dreptate, dar să nu uităm de zicala aceea ce spune că planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg și de imperfecțiunea ce există peste tot în orice colțișor al lumii.
Ne rușinăm cu cetățenia noastră fără să observăm că fiecare are păcatele lui. Căci fiecare popor pe lângă calități are și defecte Și toți au trecut, la vremea lor, prin aceleași probleme cu care ne confruntăm și noi azi, dar le-au depășit prin unitate, tărie de caracter și stăpânirea de a nu da bir cu fugiții, încercând rezolvarea problemelor așa cum se cerne pleava din grâu.
Cerșim alte cetățenii pentru că a noastră e mizeră, sperând că noua curățenie ne va aduce un trai mai bun, deși știm că acel trai se realizează doar prin muncă, muncă ce poate fi prestată și în propria țară, muncă făcută cu dăruire, pasiune și talent nu cu plictis și dispreț. Și dacă pentru munca ce o realizăm nu avem condiții să ne amintim că nu condițiile ne creează pe noi, ci noi pe ele.
Ne dorim o civilizație modernă, deși știm că nu demult au trăit acei oameni crescuți la lumina lumânării, ce nu cunoșteau decât lupta pentru mămăliga de a doua zi, în timp ce noi avem cele mai moderne mijloace de comunicare și un orizont larg de informații și cunoștințe. Oare chiar nu a progresat această țărișoară deloc în ultimul timp? Dacă nu, atunci cine e vinovat? Poate chiar și noi, căci fiecare purtăm o parte din vină.
Ce căutăm la alții găsim și la noi, dar trebuie căutat cu trudă. Ceea ce au alții avem și noi în toate domeniile chiar dacă și în cele mai puțin ortodoxe dar nouă de multe ori ne este rușine cu conaționalii noștri, cu necivilizația lor și nu ținem cont că diferența dintre un răufăcător român și unul de altă naționalitate este că acela este ajutat de compatrioții săi să se îndrepte, în timp ce românul este disprețuit.
Câți nu ne plângem ca niște oameni sătuli de viață, dar de multe ori nu știm de ce ne plângem, căci dacă am ști am încerca în primul rând să ne conștientizăm propria persoană cu acea problemă și apoi semenii iar pe urmă ne-am strădui să remediem situația. Acesta fiind ceva mult mai bun decât dezgustul pentru propria țară și pentru propriul neam.
Să învățăm de la alții ce e mândria de țară și nu să fim mândri de ceea ce au făurit străbunii lor și de ceea ce au făcut ai noștri. Să luptăm fiecare în parte cu armele noastre în această luptă spre progres și să facem în așa fel încât nimeni să nu ne considere lași nici pe noi nici pe nepoții noștri, cărora trebuie să le înmânăm un mândru renume de român. Să nu ne fie rușine de țară așa cum nici lui Ștefan nu i-a fost rușine să iasă la luptă între ostașii de rând. Să avem mereu tăria să spunem că suntem români și după cum folclorul ne învață: că după vale vine și dealul, să urcăm spre apogeu împreună cu țara în care ne-am născut.
Cine este vinovat pentru incomoditatea pe care o simțim? Nu cumva comoditatea noastră și așteptarea Vrăjitorului din Oz?



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!