poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4109 .



„Lăsați disperații să vină la mine”
articol [ ]
note de lectură

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Liviu Alexandru ]

2007-02-06  |     | 



Nu cu mult timp în urmă, într-o cronică pentru ultima antologie încredințată luminii tiparului de către site-ul „Poezie. ro”, încercam să pun în acord cu evoluția literară românească această nouă generație de scriitori, care se manifestă virtual și confirmă valoric prin suportul de hârtie al cărților pe care le publică în toată țara. Oricum ar fi, avem de-a face cu un fenomen cultural peste care nu putem trece decât dacă scoatem din discurs acumulările estetice. Spuneam atunci, în acele rânduri, că această Generație Virtuală mi se pare că încheie postmodernismul sau se află în apropiere de acest moment, încercând încă să găsească noi resurse ale textului, care să le folosească exprimării ca ființe de la începutul mileniului, părtași ai unei lumi din ce în ce mai halucinante, mai dezechilibrate, cu tendințe sinucigașe. Prins la mijloc, omul devine victimă sigură, constructor și terminator în același timp!
Pare-mi-se că-n acest fel percepe lumea și Traian Călin Uba, probabil cel mai apropiat de canonul postmodernist din generația sa, cu toate tehnicile de scriere a textului care l-au consacrat. Nu mai departe de volumul „În acte, este viu” (Ed. Dharana, București, 2001) în care suntem chemați într-o lume a deziluziilor în care nu are ce căuta visul. Fără menajamente, fără milă, poetul ne face părtași la un proces înspăimântător al degradării unui ideal prin deturnarea sensurilor sale înalte, nobile în folosul unor mici de suflet și de minte. Nimic nu este premeditat, totul este o cronică ironică, amară, altădată acidă, a vieții cotidiene care izbutește să strivească individul, adică propria-i operă. Nu cred să fi citit în ultimul timp un poem din care să erupă mai multă disperare decât în „Parsifal”. Iată doar finalul: „Am coborât în stradă. Ce-aș fi putut opune?/ o absență frenetică?/ o incandescență de gheață?/ un cavalerism limfatic? Doar strigătul meu – peste ziduri:/ -Unde ești aproapele meu/ ca să te iubesc ca pe mine însumi!”
Poetul, deci, nu construiește o lume a sa, dimpotrivă se apleacă asupra celei care a fost zidită și i-a fost dată în semn de libertate. Privirea lui este însă critică, mustrătoare, pentru că omul, produsul esențial care dă sens și rost lumii, a pornit pe calea înstrăinării.
Comparativ cu poemele din acest volum, unde acoperișul lumii stă să cadă sub teroarea revoltei și a imprecației, în „Tifla” (Ed. Dharana, București, 2004) tonul pare ceva mai liniștit, mai analitic, dar în continuare revendicativ. Există și aici acel spirit convulsiv-critic, care nu este dispus la nici un compromis. Chiar și atunci când este invocat sentimentul iubirii entuziasmul rămâne doar sugerat, nesigur, ca o timidă ieșire din contingent, căpătând mai mult o interpretare metafizică, prin care s-ar putea depăși oarecum ingratitudinea realității: ”Doamna e anotimpul meu:/ un fel de Septembrie fără început și fără sfârșit -/ substanța de contrast pentru radiografia/ tuturor intențiilor mele;/ ca să n-o risipesc,/ o respir doar la reanimare/ unde Dumnezeu nu mai e un labirint teologic,/ ci însăși transfuzia.
Lumea rămâne pe mai departe sufocantă. Poetul devine personajul principal, care suportă toate mizeriile vieții, sensibilitatea sa fiind profund marcată. Versul este îmbăiat în incantație și redactat sentențiar. Ironia se preface treptat în imprecație și apoi, urmându-și calea, se metamorfozează în revoltă. Ipocrizia noastră cea de toate zilele devine virtute. Astfel sunt date în folosință, recondiționate, reîncărcate semantic și înzestrate estetic sintagme și clișee consacrate de vorbirea curentă ce se întrupează din robotizarea gândirii. Noțiunile de patrie, democrație, progres au fost golite de miezul lor fierbinte, servite fiind doar ca ambalaje strălucitoare pentru cățărarea lacomă a partenerilor de existență. Proscris, dl. Uba (ne) formulează o întrebare cu un răspuns cutremurător: „Ce este patria? Densitatea singurătăților pe metru pătrat” Sau, mai departe, omul trăitor în oraș definește democrația astfel: „Democrația se învață la bloc - / unde stridențele de tot felul se tolerează reciproc”.
Trăim striviți de propria noastră capodoperă – lumea, în care Dumnezeu, având doar funcția de transfuzie, abia dacă se mai face simțit. În acest spectacol al notelor înalte, strigate din inima singurătății noastre, poetul rămâne mărturisitorul. În cronica sa, individul e victimă a tehnologiei, a vocației de-a construi, a aspirațiilor sale, a virtuților sale. Lumea d-lui Uba le-a acceptat, dar le-a denaturat. Astfel se explică tensiunea grea, acidă, care leagă poemele într-un ciclu, aș zice, al risipirii de sine.
Toate temele, ziceam, ale postmodernismului concură la rotunjirea acestei imagini dramatice a lumii contemporane în care individul nu mai valorează aproape nimic, unde sentimentele pot fi interpretate drept slăbiciuni sau chiar imperfecțiuni condamnabile. Traian Călin Uba este un meșter în a crea atmosferă prin construcția aparent neglijentă a textului care se rescrie pe sine cu o subtilă dirijare interioară. Am avut senzația că textul încă n-a spus totul, că mai reține ceva și pentru mai târziu.
Cu aceeași discreție este introdus epicul, care sporește încă odată tensiunea dramatică: „-Ce fel de români sunteți voi? Niște răi și niște fameni!…/ Ce face voi, aici, pentru România? Scrieți poezii?!… Dar viața nu e poezie!:::”. Nimic mai clar, mai precis, mai tăios! Deci, nu încape nici o amăgire, nici o linie lirică: „Cultura – doar o podoabă a ranei…/ Viitorul – nu există…/ Trecutul – revoltă și anxietate…/ Prezentul – o bucată de slănină râncedă…”. Până și rugăciunea către Domnul, în loc de „Tatăl nostru”, începe cu „Onorată instanță”.
Căci două mai sunt căile luminii prin care textul ne poate scoate din întuneric: această instanță supremă cu sentința anticipată prin care lumea ar putea fi corectată, iluminată de coborârea Spiritului, și a doua profund umană, reîntoarcerea la valorile părinților: „Morții mei sunt singurele personaje în întregime pozitive/ din viața mea”.
Dl. Traian Călin Uba este, într-adevăr, un postmodernist în formă și fond, cum am văzut. Revitalizarea textului s-a produs sub pulsiunea existenței tragice. Ironia însă nu mai funcționează ca mod de reglare a vieții interne, ci dl. Uba ne lasă să înțelegem că între cele două trăiri (externă și internă) nu poate încăpea consens. Cel puțin deocamdată!

Liviu Comșia

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!