Domnule Alexandru Preda, în lumea literară sunteți cunoscut cu numele de Sae. În calitate de frate uterin, vă rog să-mi spuneți cum l-ați perceput pe Marin Preda?

Marin a fost o fire liniștită, blândă chiar, încă din copilărie. Nu era vorbăreț, bătăuș și, cum o spunea chiar el, unii îl credeau că este bleg. Cu toate acestea, din clasa a cincea pasiunea pentru literatură l-a acaparat în așa măsură încât citea tot timpul. Citea noaptea, citea pe câmp, umbla cincisprezece kilometri prin comunele vecine după cărți și așa a reușit, până când a plecat la școala normală, să citească multe cărți de valoare din literatura clasică română și universală. A fost, aparent, un tip ursuz pentru cei care nu-l apreciau și care îi erau ostili. Și au fost mulți. Ca om, a fost și un bun familist. Și-a iubit copiii foarte mult; dorința lui cea mai mare fiind să-i vadă mari și realizați, însă nu a reușit.

S-a spus despre Marin Preda că era un băutor inveterat. În „Cartea albă a securității – istoriei literare și artistice. 1969 - 1989” echipa redacțională, coordonată de Mihai Pelin, dădea tiparului o notă referitoare la moartea scriitorului. Există un pasaj controversat: „(...) De circa 10 ani obișnuia să consume băuturi alcoolice. Avea dese certuri cu soția și locuia aproape tot anul la Mogoșoaia. Era antrenat la băutură și chefuri prelungite de către scriitorii Eugen Simion, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu și Gheorghe Buzoianu”. Aveați cunoștință de astfel de petreceri la care era nelipsit Marin Preda?

Ceva, ceva, există, dar nici vorbă a fi adevărată o astfel de caracterizare. Marin nu a fost băutor timp de cincizeci de ani. După aceea, anturajul a contat foarte mult. Dumneavoastră știți că în lumea scriitorilor se formează grupuri și, la o discuție mai prelungită, se mai și bea. El mergea la Capșa, la restaurantul Casei Uniunii Scriitorilor ori la Casa oamenilor de știință, unde se mânca ieftin și bine. Adevărul este că nu bea orice, ci numai băuturi bune și niciodată în timpul zilei. Iar când avea de lucru, și slavă Domnului că avea, nu era cu băutura în cap. Se zice că în seara nenorocirii, când a lucrat la finisarea piesei de teatru „Tinerețea lui Moromete”, a consumat, fiind la birou singur, cafea și whisky, lucru confirmat de femeia de serviciu, prezentă acolo. În ce cantitate, Dumnezeu știe ?

În cartea Marianei Sipoș, „Dosarul Marin Preda”, există o mărturie a doamnei Cleopatra Stănescu, fosta secretară a editurii Cartea Românească și unul din oamenii de încredere ai lui Marin Preda, căreia scriitorul îi cerea ca tot ce găsește, în cazul că i se întâmplă ceva, să vi le predea dumneavoastră personal. De ce această fatidică impresie de apropiere a sfârșitului? Avea cunoștință de plănuirea înlăturării sale?

Din câte știam, nici eu nici el, în aparență nu eram urmăriți. Multe lucruri le-am aflat după moartea lui, pentru că, trăind în Bacău, veneam numai de două-trei ori pe an la București, pentru câteva zile, contactul fiind mai mult telefonic. Nu eram, ca să zic așa, în miezul problemei. El din alte motive mi-a încredințat o valiză, înainte de 70, care conținea scrisori și fotografii de la primele lui neveste, Aurora Cornu și Eta Boieriu, însă nu și manuscrise. Mi-aduc aminte că el mi-a dat bani să cumpăr valiza; m-am dus la Cartea Românească, pentru că scrisorile le ținea acolo, după care valiza am încuiat-o într-o cușetă la Gara de Nord, recuperând-o la plecarea la Bacău și pe care am depozitat-o la biroul meu. Se poate ca secretara să fi cumpărat și ea o valiză. În 1970, a venit la Bacău Marin și mi-a cerut valiza pe motiv că are fișet metalic la editură și o poate ține acolo. De ce nu o ținea acasă, deocamdată nu este de discutat.
La moartea lui Marin, doamna Stănescu, care ieșise la pensie, m-a căutat la telefon, iar a doua zi când m-am prezentat la editură am avut o discuție de unde reieșea că o rugase să-mi încredințeze personal o valiză. Se zice că și lui Eugen Simion i-ar fi spus treaba aceasta. Cert este că, după înhumare, am așteptat zece zile în București, timp în care am vorbit cu George Macovescu și am mers la procuratura municipiului. De la Mogoșoaia se ridicase totul și se dăduse familiei. La Cartea Românească totul era sigilat și se formase o comisie din șapte persoane, printre care Laurențiu Fulga și Cornel Popescu, pentru a evalua și inventaria. Într-un final, am fost anunțați că nu există nici o valiză pentru mine. În cartea Marianei Sipoș există procesul verbal unde se menționează și existența unui bilețel cu numele meu.

Ce era în această celebră valiză?

Băiatul meu, Marin, student în acea vreme, văzuse la Mogoșoaia manuscrisul de la „Era ticăloșilor” și câteva caiete cu notițe. Încă din 1956, chiar eu am citit dintr-un astfel de caiet gros cu notițe, pe care nu l-am mai văzut de atunci. Nu știu ce s-a întâmplat nici cu manuscrisele ținute acasă, care odată publicate nu mai au mare valoare. Sunt sigur că au dispărut manuscrise de mare valoare.

Pentru filologi sunt foarte importante manuscrisele publicate.

Așa este, din acest punct de vedere este o bogăție, numai că nu se știe unde sunt.

S-a spus că a murit înecat cu propria vomă, lucru infirmat de poziția corpului, dar și de profesorul Beliș, directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”. Despre asfixia mecanică cu vomă, se poate afirma că nu poate fi accidentală. Aveți o altă versiune stabilită din surse neoficiale? În acest caz cum de a fost posibilă apariția unor plăgi deasupra arcadei, fără să fi existat o agresiune fizică?

Eu, fiind la capela Institutului medico-legal, eram prea șocat pentru a pune întrebări cum s-a întâmplat. L-am rugat pe fiul meu să meargă la Institut și să facă o ciornă după buletinul de autopsie. Cred, în sinea mea, nu puțin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu știe, de cine și cum?

Se pare că prin moartea lui Cornel Popescu a fost spulberată și una din ultimele șanse de a afla adevărul?

Cornel Popescu știa locul unde au fost duse documentele ridicate de Securitate și Procuratură de la „Cartea Românească” și, poate, chiar de la Mogoșoaia. Cred că știa și alte lucruri. Mariana Sipoș l-a contactat și nu a vrut să se confeseze. A răspuns doar: „Da, da, da...”

Dacă situația era normală, fără implicații dubioase, cum de persoanele audiate în calitate de martori dau declarații contradictorii?

În seara fatidică se zice că o scriitoare i-a turnat un pahar de tărie, dintr-o sticlă. Ce știu, și îmi confirmă fiul meu Marin, care a stat de vorbă cu Mazilescu și cei care au fost acolo, este că declarațiile sunt contradictorii. Nenorocirea este că mulți dintre cei prezenți în timpul anchetei au murit.

Cum comentați această reabordare operei lui Marin Preda?

Nu-mi vine să comentez în nici un fel, pentru că ăștia sunt niște imbecili, niște tâmpiți. Ce să cred eu despre Gheorghe Gigurcu? Ce să cred eu despre Alexandru George, care este cunoscut în lumea literară ca o hienă, mâncător de cadavre de scriitori? Total imbecil. O reglare de conturi în această lume, prin care să iasă ei în față, pentru că ăsta nu se poate apăra decât prin câțiva prieteni. A mai apărut și grasul ăsta de Alex Ștefănescu, cu tâmpeniile lui, care spunea că se documenta din presa comunistă, că a fost stâlpul puterii comuniste, el care nu a avut nici o funcție publică, decât redactor și director al editurii „Cartea Românească”, care era a Uniunii Scriitorilor și nu a statului. Vine el acum și spune că a recitit opera lui Marin Preda și există în ea realism socialist. Dacă cutare și cutare, scriitori mărunți, au fost membrii C.C.-ului, el putea să fie de șapte ori mai membru al C.C., putând avea funcții mari. Dar, nu a vrut. El a fost omul scrisului și se îndrăgostise de munca de editor. Nu spun că oamenii puterii nu-l curtau, și chiar se temeau de el.

Vă mulțumesc.