Scrisoare deschisă adresată membrilor Comisiei de Disciplină a Ministerului Culturii și Cultelor



Doamnelor Roxana Bălăuță, președinte, Marina Drăgan, secretar
Domnilor Dan-Marius Zarafescu, Dan Niță, Bela Krizbai, membrii, Radu Podgoreanu, membru supleant


Această scrisoare pentru care m-am decis destul de greu, trebuind să înving un sentiment al inutilității, a fost prilejuită de o discuție colegială, purtată acum o săptămână cu domnul Radu Podgoreanu, care mi-a spus, printre altele, cele mai multe fiind concepții dobândite în urma aplicării unor principii care țin de inteligența socială, că nu s-ar mira dacă în urma acestui scandal aș intra într-un partid politic, pentru că altfel tot ceea ce fac eu nu are nici o soluție, că nu se poate întâmpla nimic... Numai că acest lucru s-ar putea să fie valabil între om și om, dar între om și Dumnezeu se întâmplă totul. Așa că m-am decis în urma prezentării acelui raționament al neputinței să le scriu tuturor celor din această Comisie, adresarea este publică pentru că public este și ceea ce au fost puse domniile lor să facă, refuzând însă aplicarea prevederilor legale în acest sens, de a invita mass-media la dezbaterea despre avertizarea mea în legătură cu ilegalitatea unei achiziții în valoare de peste 22 de miliarde de lei vechi. Prefer să mă adresez dumneavoastră printr-un text care poartă în sine un conținut teologic, adică omenesc.
Prin ceea ce mi se întâmplă în acest minister, Dumnezeu s-a milostivit de mine și am putut afla nemijlocit realitatea unei țări, modul în care este condusă România astăzi, cauza răului care străbate de la un capăt la altul socialul românesc. Am înțeles cum se mimează statul de drept în România și unitatea de haită, cârdășia celor care concură la acest spectacol constituțional. Hoția și haosul generalizate din România nu sunt dezvoltate aleatoriu de persoane, ci au asigurate în cadrul sistemului toate condițiile pentru existență, inclusiv din punct de vedere legislativ. Sistemul are niște spații care sunt ocupate politic și în acele spații fiecare are de făcut ceea ce i se dă să facă, adică tocmai lucrurile pentru care a fost acceptat să ajungă în acele poziții. Conflictele apar atunci când exponentul taberei adverse atentează la beneficiul material, mediatic etc. al celuilalt, sau când exponentul aceleiași tabere încalcă anumite reguli ale haitei în care există deja. Îi mulțumesc și îi sunt îndatorat lui Dumnezeu că mi-a răsplătit dorul de a-mi cunoaște poporul și bezna în care trăiește, că pot să știu astăzi logica organizării acestei postmodernități a României, lucru pentru care aveam până acum cunoștințe din auzite, din impresii generale și din intuiții mai mult sau mai puțin imediate. Păstrez însă o nedumerire, aceea că nu îmi dau seama prea bine de ce sistemul european, întru care am desfășurat o activitate de peste 10 ani, deja acum prezent în România, cel puțin oficial, acceptă promiscuitatea românească. Nu are mijloacele de a interveni încă? Nu dorește să o facă, preferând un control prin cei care se prezintă singuri ca fiind oameni de încredere ai vremurilor și spiritului europene? Să nu existe interes pentru om, ci doar pentru reprezentarea sa abstractă, în parametrul social al colectivității? Să fii fost înlocuit omul cu cetățeanul și grupul cu societatea civilă? Îi mulțumesc Creatorului meu continuu pentru că mi-a îngăduit toată această cunoaștere!
Din pricina acestui înțeles și al dorinței lui Dumnezeu, omenește vă iert pe toți de aici, dar pentru dreptatea mea de acum vă voi chema pe fiecare dintre dumneavoastră în instanțele acestui stat de drept pentru a cărei existență veritabilă eu lupt, indiferent de sacrificile pe care le voi avea, sau, cel puțin, pe care le întrezăresc. Acest adevăr al meu va fi restabilit și acolo, am încredere deplină cel puțin din pricina evidenței lucrurilor. Deși eu sunt interesat cu precădere de adevărul rezultat în interiorul naturii noastre umane, care se îndumnezeiește prin dialogul cu Dumnezeu, va trebui să caut această dreptate și în sistemul dumneavoastră, folosindu-mă de el pentru a încerca să-l fac să existe. Altfel, lupta mea ar avea un încărcat conținut de abstract, iar naturile superficiale ar trece foarte ușor peste acest eveniment și peste înțelesul corespondent lui.
Refuzul de a auzi ce vă spun este în fond refuzul de a vă solidariza cu mine, e un refuz de natură psihologică, pentru că, dacă ați vrea să constatați că am dreptate, ar însemna că trebuie să îmi deveniți coechipieri, într-o solidarizare după criteriu adevărului, împotriva lucrurilor pe care le denunț eu. Și dumneavoastră înșivă știți ce ar însemna asta, cel puțin pentru că știți ce mi se întâmplă acum, nedorindu-vă un astfel de tratament în ceea ce vă privește. În plus, din teamă și dintr-o eventuală lașitate argumentată felurit, vă puteți convinge singuri de inutilitatea unui asemenea demers. Ar trebui să fiți dintr-o dată chiar împotriva lucrurilor la care ați purces singuri. Cunoașteți aceste lucruri acum pentru că acum dumneavoastră înșivă sunteți oamenii sistemului, căutându-vă poziții cât mai confortabile în cadrul lui, alimentând și, totodată, hrănind sistemul. Onestitatea v-ar aduce lângă mine și credeți, înainte de a se întâmpla, că v-ar fi greu, că noul statut ar fi peste măsură de obositor. Din contră, această oferă o libertate și o bucurie cu mult peste liniștea îngenuncheată care vă îmbracă serile.
Însă eu nu vă pot obliga să vedeți adevărul, Dumnezeu însuși nu ar face-o și această atitudine îi este proprie din veci, însăși iubirea Lui pentru noi generează această libertate de opțiune. Tocmai prin răul pe care mi-l faceți acum, acționând după poruncile celor pe care îi deranjez în Ministerul Culturii și Cultelor, căutând să împliniți dorința celui care v-a sesizat împotriva mea, domnul Demeter Andras Istvan, acuzat fiind eu de unele dintre cele mai absurde lucruri care se pot afla după căutări în acest registru ideatic, tocmai prin acest rău, cum spuneam, de a fi acuzat în totală nevinovăție, eu am acum dreptul să vă iert, mi-ați dat această legitimitate de a vă ierta prin absurdul la care mă supuneți, să demonstrez eu ilegalitatea unei achiziții de zeci de miliarde de lei, făcute de chiar instituția care mă judecă, pusă în practică sau nesesizată de chiar oamenii care fac parte din această Comisie..., să fiu acuzat de un interviu pe care nu l-am dat niciodată și care nu există nicăieri, să fiu acuzat că spuneam încă de acum patru luni că este ilegală o altă achiziție, din acest an, de 10 miliarde de lei, lucru constatat acum și de către conducerea ministerului, de mass-media și de branșa scriitorilor români. Nu doar că respectivul răspuns susține competența mea în domeniul în care îmi desfășor activitatea, dar în acel răspuns veți constata și un accentuat spirit vizionar, neavând nici un fel de ezitare să îl numesc astfel. Îmi facilitați astfel această șansă de a vă ierta, situația chiar obligându-mă la o astfel de atitudine, pentru că este o situație care vă relevă atât de mult ridicolului, încât mi se face milă și nu este o milă enunțată răutăcios, este o milă rezultată din condiția pe care o aveți, îmi este milă de omul din voi, omul care trebuie să semene cu Dumnezeu pentru a fi om. Vă iert în această calitate de semeni ai mei, dar asta nu înseamnă că voi înceta să apăr adevărul pe care îl mărturisesc. Însăși funcția publică mă obligă să apăr legea, deci nu mizați pe o eventuală smerire a mea care să mă facă să produc ilegalitate, sau să tac văzând ilegalitățile din jurul meu.
Mă întristez când văd că, în loc să mergem împreună la Dumnezeu, mergem individual spre groapă, nevrând să consființim că pe Dumnezeul din om îl putem împuternici să învingă bezna bilogică a materiei din om, fără să știm că însăși materia se îndumnezeiește. Mă întristez când văd că opțiunea pentru lumină este mereu amânată pentru un alt moment al contextului cotidian, conform raționamentului încetățenit absolut schizofrenic, în înțelesul cel mai exact al cuvântului, că acum nu e momentul.
Eu însumi știu cât de dură este confruntarea între lumină și lipsa luminii, cât de agitat este acel suflet și cât de angoasat este omul fără Dumnezeu, cât de enervat și tracasat trăiește el sub povara psihologică a adevărului pe care știe că va trebui să-l recunoască, sau cu care, în fața morții, va trebui să se confrunte, nemaiavând acest trup pe care să se bazeze în acea confruntare... Dar tot omul lui Dumnezeu îi rezistă lui Dumnezeu. Îi producem mai multă tristețe, îi știrbim din bucuria cu care își contemplă perfecțiunea lumii, din bucuria cu care își veghează drepții în rândul cărora eu îmi doresc să ajung vreodată, să fiu cel mai din urmă drept care-și înțelege Dumnezeul, lumea și semenii.
Apartenența omului de Dumnezeu este, de asemenea, veșnică. Numai slăbiciunile omului și diavolul îi sugerează sau îl învață pe om să nu cedeze veșniciei divine, să nu consubstanțializeze cu veșnicia lui Dumnezeu, numai că diavolul vine cu precădere indirect, prin tot felul de argumente sociale, materiale, familiale etc., pentru a nu-i articula omului ideea de diavol, pentru a-l face să uite că însuși Dumnezeu îi vorbește omului despre diavol. Ideea, deseori nici măcar conștientizată, conform căreia pentru adevăr și bine este timp destul este o eroare, atâta vreme cât nu purcedem spre acestea, ci doar le avem în vedere ca pe-o amânare. Pe noi înșine, în mare tristețe a lui Dumnezeu, ne amânăm atunci. În tot acest timp, pe care ni-l atribuim fraudolos până la planificata schimbare, Hristos este lovit și bătut în piroane de fiecare dintre noi, fiecare făcând asemenea celor de atunci, recapitulând motivele pentru care Hristos a fost înjosit ca Dumnezeu. Îndârjirea noastră este identică, fără nici un fel de altă interpretare a identității, cu îndârjirea acelora care Îl loveau pe Dumnezeu pentru că El le spusese că este Calea, Adevărul și Viața. Ochii lor materiali l-au văzut pe Dumnezeu și nu a fost de ajuns. Ochii dumneavoastră materiali îl văd pe Dumnezeu atunci când vă priviți, cu bărbia în piept, în oglinda din sine, atunci când cerul inimii dumneavoastră așteaptă să fie scrutat?
Bănuiesc că știți adevărul pentru care unii de aici doresc să mă sancționeze, dar probabil nu vă e de ajuns să fiți onești pentru că acest adevăr este tocmai adevărul care mă ajută pe mine, cel pe care eu doar am îndrăznit să-l enunț. Pe de altă parte, dacă în relația pe care o aveți cu propriile conștiințe vă simțiți mai confortabil ca eu să nu am dreptate, asta nu este decât o amânare. Cât credeți că vă veți putea refuza bucuria, pacea și respectul de sine? Înaintea lui Dumnezeu nu există soluții. Nici întoarcerea cu spatele nu este soluția, nici închiderea ochilor, nici acoperirea urechilor, tot ce spun eu auziți în dumneavoastră. Mai mult, fiind de aici, din această instituție, chiar știți ceea ce vă spun, unii chiar faceți ceea ce eu denunț. Nu e de ajuns pentru a-mi fi împotrivă. Dacă în locul meu ar fi fost Dumnezeu, ce ați fi făcut? Pentru că acum nu este așa, Dumnezeu vă va arăta prin situații pe care nu vi le-ați închipuit vreodată că eu vă spun adevărul, iar dumneavoastră sunteți datori, inclusiv prin legile cărora ne supunem aici, să-l recunoașteți și să vă însușiți acest adevăr. Dacă vă situați în afara ordinii, asta înseamnă că ordinea nu trebuie să existe? Părăsirea lucrului firesc și bine tocmit este doar un simplu exercițiu al libertății, o copilărie dacă este să vorbim cu multă indulgență. Puțin mai complicat, vă spun că însăși negarea adevărului și a lui Dumnezeu este dovadă a existenței lui Dumnezeu. Și credeți dumneavoastră că într-o Comisie de Disciplină a Ministerului Culturii și Cultelor poate fi oprit adevărul? Adevărul e în noi, e și în dumneavoastră, noi suntem ai lui Dumnezeu, Dumnezeu nu poate fi oprit. Vă complicați existența și atât, supunându-vă celor atinși de cuvintele mele. Veți putea vreodată să-mi spuneți că inima dumneavoastră nu simte melancolia binelui? Sau că este de ajuns să vă căutați continuu binele în confortul cotidian? Vă sugerez să găsiți sursa binelui, pentru a verifica imediat, cel puțin, realitatea binelui pe care îl căutați sau pe care l-ați și găsit...
Am multe motive să cred că Dumnezeul din voi este mai puternic decât eventuale stări de frică, lașitate sau sentimente de obligație pentru angajarea dumneavoastră aici sau pentru funcțiile pe care le aveți...
Dincolo de vibrația materială, dincolo de sonoritate, cuvântul conține comunicarea dintre Dumnezeu și om, ca deplinătate a creației Sale, și, totodată, comunicarea dintre oameni despre Creatorul lor, împărtășirea adevărului și realității imediate ca spațiu și ca veșnicie. Cuvântul este voia și lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Dacă ați ales că ziua în care trebuia să îmi apăr colega care pur și simplu nu a mai vrut să semneze ilegalități, apărare tot în Comisia de Disciplină a MCC, să fie 2 iulie, ziua canonizării și zi de pomenire a Sfântului Ștefan cel Mare, (oricum, în mare măsură, ceea ce vă fac eu în acest minister de la Putna vi se trage) omul care m-a adus la creștinism în Biserica Ortodoxa Română, și dacă ziua în care m-ați chemat pe mine dând curs solicitărilor secretarului de stat Demeter Andras Istvan, secretar de stat UDMR, a fost 1 octombrie, ziua Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, zi de pomenire a evenimentului petrecut în comunitatea macedo-românilor din Vlaherne, de altfel singurul meu canon zilnic de creștin ortodox, nu am mai considerat că va trebui să fac un carnagiu, fie acesta și mântuitor, în Comisia de Disciplină a MCC, pentru îndreptarea celor care încearcă mereu să mă pedepsească pentru că eu nu încetez să vorbesc despre promiscuitatea din această instituție a Guvernului României, destinată să administreze cultura și patrimoniul rezultat în urma acesteia, adică tocmai domeniul prin care un popor își afirmă și demonstrează existența istorică și se legitimează ca prezent. Conducerea acestui minister, în loc să primească în demnitate ceea ce avertizez eu, în calitate de funcționar public, în apărarea domeniului pe care îl reprezint, și să se înstrăineze de aceste oneroase practici și de ostila poziționare față de însuși domeniul în baza căruia există, îmi deschide continuu fronturi pe care va trebui să se bată cu adevărul, confruntarea fiind între lege și putere, între singurătate și haită/sistem. Dacă Dumnezeu există, de partea cui credeți că este Dumnezeu? Firește, pentru ca oamenii aceștia să-și poată regăsi în sine sursa demnității specifice, va trebui să fie învinși de adevăr. Ministerul Culturii și Cultelor avea obligația prin lege să convoace oficial pe site-ul instituției mass-media din România, eu fiind acuzat, în cazul de față, că am avertizat în cadrul unui interviu la postul de televiziune Realitatea TV că instituția a făcut o achiziție publică de peste 22 miliarde lei vechi fără a respecta nimic din legea prin care erau reglementate aceste tipuri de cheltuire a banilor publici.
De multe ori îi veți auzi pe oameni spunând, oarecum previzibil: „dreptatea e numai în cer.” Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm, dintr-o lașitate disimulată pervers, nedreptatea de lângă noi sau, și mai rău, să producem noi înșine lipsa dreptății doar pentru că firescul și izbăvitorul adevăr ar fi propriu numai unui spațiu exterior nouă. Fugim de adevăr din mândrie, pentru că el ne rușinează și ne arată adevărata valoare și astfel construcția minciunii întru care ne-au fost toate eforturile nu mai este credibilă. Dreptatea este și aici, unde suntem fiecare dintre noi, pentru că noi suntem Cerul.
Dar dacă Dumnezeu așa a îngăduit în inimile dumneavoastră, să mă judecați pentru dreptate, eu bucuros mă supun, rugând pe Dumnezeu să fie de folos aceasta mântuirii noastre. Și dumneavoastră, cei care mă prigoniți pentru adevărul pe care l-am spus, obligați de cei care vă sunt deasupra și cărora nu aveți resurse să vă împotriviți, și mie însumi să-mi fie de folos, cel care văd cu precădere în ceea ce mi se întâmplă mândria de a fi judecat pe nedrept, în loc să văd în asta o cauză generală a păcatelor mele, prin care L-am alungat pe Hristos de la mine, deși El face totul pentru ca eu să semăn cu El. Și dumneavoastră, și eu greșim împotriva Lui: dumneavoastră înșivă nu vă recunoașteți că sunteți prigonitori ai adevărului, punând, ca scuză psihologică și, totodată, dominantă conjunctura mai presus de situația reală, iar eu nu îmi văd drept cauză inițială păcatele, orbit fiind de lupta pe care o duc aici, pentru ca tot ce înseamnă cultură română scrisă, generic vorbind, să poată ieși odată de sub teroarea sub care este tratată aici, într-o instituție care ar trebui să existe pentru cultura României, ci nu pentru sinecurile noastre. Nu e bine să uitați că atât păcatele, cât și dumnezeiescul bine se fac într-o anumită conjunctură. În ceea ce faceți acum sunt și lucruri bune însă, așa cum se întâmplă cu răul întors de voia lui Dumnezeu: cel dintâi efect al suferinței pe care mi-o produceți este faptul că tocmai prin această încercare ajung să mă cunosc prin opțiuni, iar, în ceea ce vă privește, ca efect secundar, Dumnezeu are ocazia să vă facă să vedeți acest adevăr, pentru că așa a fost rânduit să fie: om prin om și om de la om va cunoaște atât adevărul, cât și moartea. Numai inimi înainte mergătoare minții vor trebui să bată în timpul în care vă manifestați această competență.
Aș putea să vă spun cu mult mai multe, să fac apel la înțelesuri și învățături mai apropiate sau mai străine dumneavoastră, dar dacă eu nu v-am fost de ajuns lângă dumneavoastră, cum vă vor fi de ajuns cuvintele mele?! Pe de altă parte, am ales cuvinte care vin dintr-o asemănare a noastră, nu am uzitat de noțiuni care să amelioreze doar din punct de vedere intelectual și care să ne exceadă inimile. Creștinismul nostru este singura învățătură pe care o putem și trăi, acesta fiind și confortul pe care l-am trăit adresându-mă dumneavoastră.
Poporul român este acum în genunchi. Eu refuz să mă urc pe umerii lui cu lașitatea mea, cu dorința mea de a-mi fi bine, cu sentimentul autoconservării, cu grija de a nu-mi produce inamiciții socio-profesionale.
Chiar dacă îmi veți face rău, întâlnindu-vă în 11 octombrie pentru a delibera, chiar în ziua în care eu am împlinit 33 de ani, să hotărâți lucrurile pentru care ați fost solicitați, nu pot să fiu supărat pe dumneavoastră, nici pentru că nu puteți vedea ceea ce eu spun, nici pentru că vedeți și nu o recunoașteți din pricina celor care se folosesc de dumneavoastră pentru anihilarea mea în această instituție. În ambele cazuri, efectul fiind oricum același, nu pot să fiu supărat pe poticnirea dumneavoastră, pentru că eu însumi spun ceea ce este nu doar pentru mine, ci pentru un început al fiecăruia dintre noi de a fi oameni. Cum eu om sunt, făcând cele ale omului, nu pot fi mânios pe oamenii, semenii mei, sau pe cei care vor dori cândva să fie oameni. Cum cele trei împărțiri ale timpului sunt simple iluzii, cel mult repere de percepție, în registrul în care vă sugerez eu să existați, faptul de a-mi fi acum, în prezent, potrivnici nici măcar nu mă indispune. Pe de altă parte, am eu dreptul să fiu amărât pe voi, creații ale lui Dumnezeu, oameni care au în sine chemarea perfecțiunii, mai mult sau mai puțin întrebuințată? Sau nu știu eu oare că Dumnezeu are puterea de a exista ca dor chiar și după săvârșirea păcatului sau a nedreptații? Astăzi așa este, dumneavoastră sunteți nedrepți cu mine, dar voi fi fost eu oare de fiecare dată drept cu semenii mei sau cu ceea ce ar fi trebuit să fie și, întocmai ca dumneavoastră astăzi, am procedat diferit de cum s-ar fi impus atunci, greșeli pe care nu le voi mai face niciodată, cu ajutorul Domnului. Pe de altă parte, eu nu pot fi supărat pe oameni sau pe o situație atât timp cât știu că Dumnezeu îl poate schimba oricând pe fiecare în parte, cu condiția ca omul să vrea cât de puțin acest lucru.
Tot ce se întâmplă în România este generat de situații în genul celei de acum, din Ministerul Culturii și Cultelor, și, vă rog să mă credeți, poporul român, indiferent de naționalitățile care îl compun suferă din pricina efectelor nerespectării legilor. Nu pot să accept această deteriorare doar pentru a-mi fi mie mai bine sau doar pentru că dumneavoastră, în Ministerul Culturii și Cultelor, mă obligați să tac, asemenea celor care v-au dat însărcinarea de a mă judeca, referitor la ilegalitățile care se întâmplă în această instituție, deși nu doar că legea nu îmi interzice modul în care am acționat eu, ci mă și obligă expres să fac publice momentele în care banul public este cheltuit ilegal, când nu se respectă normele, regulamentele și toate reglementările interne. Nu știu cum s-a întâmplat cu dumneavoastră, nici cum vă reprezentați aceste lucruri, dar pe mine acest popor m-a crescut, m-a hrănit cu mâinile lui, m-a învățat carte gratuit și m-a făcut să nădăjduiesc spre rațiunile de existență pe care ar trebui și el să le aibă astăzi, într-o măsură atât de însemnată la nivel individual, încât să se asigure un model. Acum, am datoria cel puțin să-l apăr, chiar dacă fac asta numai prin rostirea adevărului. Credeți că eu nu mi-aș fi dorit evitarea unor confruntări? Dar dacă nimeni nu mai procedează, din diferite motive, mai mult sau mai puțin scuzabile, sau mai mult sau mai puțin legale, așa cum procedez eu acum, era firesc să rămână cineva care să ne spună ce se întâmplă. Și dacă tot ceea ce aș fi putut preîntâmpina în MCC este cu mult mai puțin important decât ceea ce spun în primul rând confraților mei, cum credeți că puteam să fiu duplicitar cu un adevăr preexistent în mine, stimulat acum de adevărul pe care trebuie să-l rostesc în legătură cu ceea ce se întâmplă aici, mai presus de orice argument și algoritm politice? Nu mă poate dezamăgi nici faptul că, în cea mai mare parte a lor, confrații mei nu aud, motivele fiind și în acest caz diverse. Eu cu atât mai mult va trebui să vorbesc mai tare și mai îndelungat, cu cât ei sunt mai surzi. Va veni o vreme când vor fi certați pentru propria lor lașitate, împărțită corespondent fiecărui domeniu. Nici pe deficiența aceasta a lor nu pot să fiu supărat, nici pe faptul că își pipernicesc în sine condiția de intelectuali ai cetății, pentru că, foarte simplu, demersul meu are în vedere tocmai această stare a lor, pentru schimbarea căreia prefer eu să fiu maltratat aici într-o instituție a Guvernului României.
Sper să nu credeți că nu știu ceea ce se întâmplă la nivel general în România, dar nu pot accepta ca tocmai oamenii care au murit pentru libertatea și neatârnarea noastre să fie inferiori celor care mă acuză că vorbesc despre neregulile și ilegalitățile de aici. Cei care au murit mai în trecut sau mai lângă noi, în decembrie 1989, nu au murit degeaba, astfel încât eu nu pot anula prin comportamentul meu tocmai ceea ce ei mi-au dăruit, doar pentru că șefii actuali ai ministerului culturii și cultelor mă obligă la asta. Robia de acum a României, a ilegalității banale din zilele noastre, nu este diferită în efect de alte robii istorice, eu nu pot să mă adaug acesteia. Nu se percepe foarte bine acest lucru pentru că iluziile libertății sunt mai multe și mai specializate, astfel încât părerea că există ceva este atât de diversificată, încât lucrul acela pare că există.
Hristos este modelul, Principiul. Noi ne-am degradat generație cu generație până când a trebuit să se facă El om pentru ca noi să avem măcar posibilitatea să ne ameliorăm, după modelul inițial, al naturii noastre neafectate de păcat. Numai așa omul se putea ridica înspre Creatorul său, recuperându-i ontologic atributele pe care El le-a lăsat ca predispoziție și potențial în noi, în forma particularităților noastre umane.
Omul nu poate trăi decât în starea de libertate, și eu, și dumneavoastră trăind efectele acestei decizii. Dar această libertatea despre care vorbesc eu nu se poate lua de la sine, se poate numai da de la sine... Atunci când văd lucruri care nu îmi convin nu fac parte dintre cei care lasă ochii în jos, eu continuu să privesc la acele lucruri, socotindu-le cauze tocmai ale lipsei de auz și vedere ale semenilor mei. Le privesc insistent. Cel mult, pentru odihnă, îmi ridic ochii la cer. În altă parte nu mă voi uita niciodată, oricât mi se va cere acest lucru într-o instituție publică, de către niște oameni care vor să îmi impună promiscuitatea de aici.
Refuzul unor instituții ca DNA și Curtea de Conturi de a-și respecta condiția a făcut ca promiscuitatea în care funcționează MCC să ajungă la niște cote care nu pot fi cuantificate din exterior, fie de către un operator cultural, simplu contribuabil sau instituție mass-media. Faptul că niciodată nimeni nu a deranjat aici sistemul a făcut ca acumulările de indolență în respectarea legilor să se stratifice asemenea straturilor geologice, așa încât de oricâte procedee descriptive aș uzita nu voi putea să am un rezultat mulțumitor pentru ceea ce este aici, eu având avantajul unei cunoașteri nemijlocite.
Înaintea oricăror adresări pe care vi le voi înainta juridic așa cum prevăd că se va impune în curând, am dorit să vă vorbesc prin aceasta, prin text scris într-o nuanță teologică, adică omenească, țin să mă repet.
Dumnezeu mă va apăra de dumneavoastră, veți constata degrabă acest lucru în propriile dumneavoastră vieți, mă va apăra cu atât mai mult cu cât eu voi ști că nu merit asta. Îi mulțumesc, de asemenea, pentru ajutorul pe care mi l-a dat în toți acești peste trei ani de prigoană profesională doar pentru că eu am vrut să se respecte legile care ne reglementează activitatea din Ministerul Culturii și Cultelor. Cu cât îi datorez mai mult lui Dumnezeu, cu atât voi fi mai dârz în a mă lupta cu aceia care vor să anihileze pe cel care vrea să îi scoată din promiscuitatea în care se afundă aici.
În cazul în care nu m-am adresat unor maimuțe foarte evoluate, care au reușit să absolve studii de lungă durată, cursuri de zi, și care au dobândit un loc de muncă într-un minister, ci nu unor oameni care au în sine cele despre care vorbesc eu, îmi cer scuze pentru că intenția și limbajul meu au escaladat condiția animalului. Eu sunt convins că nu este așa, că m-am adresat unor oameni care pot fi mai drepți decât îngerii, pentru că îngerii nu poartă în sine chipul lui Dumnezeu, nici nu trebuie să învingă patimi sau conjuncturi, precum este aceasta de aici.
Ce înseamnă, în fond, dreptatea mea de aici, aceea de a vorbi despre încălcarea legilor și despre batjocurirea unui mediu cultural pentru care noi ar trebui să existăm ca instituție? Ce înseamnă și minunea continuă prin care tot ce mi s-a făcut împotrivă s-a întors de fiecare dată în favoarea mea? Zadarnice ar fi fost aceste favorabile coincidențe dacă nu ar avea drept cauză crucea și dacă eu aș fi fugit de cruce. Să nu credeți vreodată că voi pleca din acest minister, conform sfaturilor multora, doar pentru că îmi produceți greutăți. Mulți îmi zic: „dacă nu-ți convine, de ce mai stai în minister?” Eu nu pot vorbi fiecăruia în parte că omul are datoria de a îndrepta lucrurile. Eu cred încă un lucru simplu: acela că statul român funcționează, cel puțin dacă este obligat să o facă... Așadar, mulți mă învață să dezertez, fără să fi cunoscut vreodată ce înseamnă frontul. Pe de altă parte, nu pot să fug de suferință, de dușmanul meu, sau de cauza acelei suferințe. Dacă aș proceda astfel, suferința aș purta-o în mine... N-aș putea fi creația lui Dumnezeu, dacă aș fi fricos din fire. Am eu vreo referință biblică sau vreun text patristic în care să se constate că Mântuitorul Hristos alerga din cauza fricii, speriat fiind de prigoană, și stătea ascuns, tremurând prin boscheți? Așa că zadarnică și plină de umor trist este speranța unora că aș pleca de aici prin demisie, cu atât mai repede cu cât hăituirea mea va fi mai accentuată. În afara faptului că sunt slabi de minte cei care ar putea crede așa ceva, sunt și foarte inculți.
Tot ceea ce am întreprins și întreprind în Ministerul Culturii și Cultelor este legal, nu doar în virtutea acelui principiu că lucrurile care nu-mi sunt interzise prin lege îmi sunt automat permise, ci pentru că legea chiar mă obligă să procedez întocmai, fie că este vorba de statutul funcționarului public, fie de alte reglementări în vigoare. Mai mult, este și creștinește. În acestă paradigmă, singurele două lucruri pe care nu le pot face este să îmi iubesc vrășmașul și să fiu fericit pentru ceea ce mi se întâmplă. Domnul Demeter Andras Istvan prin tot ceea ce este și prin tot ceea ce reprezintă ar fi fost posibilitatea perfectă ca eu să îl iubesc pe cel care îmi este vrășmaș, din păcate nu am putut avea această lumină, poate cu timpul, dacă veți rezista cu toții propriilor dumneavoastră demersuri... Dar să aveți în vedere că Hristos a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Adică, rugați-vă cât de puțin Lui pentru a mă putea pedepsi după dreptatea Sa, în legile și în competența care vă definesc.
Fie ca, prin mila lui Dumnezeu pentru om, focul care abia pâlpâie în inima mea să aprindă inimile dumneavoastră pentru flăcări vii și mari, care să ardă fără încetare, mărind pe Dumnezeul din ceruri, din sufletele noastre și de lângă noi!




consilier Marius Marian Șolea 23 octombrie 2007