Truman Capote este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori de pe continentul american din ultimii ani. Când am citit că romanele lui au fost ecranizate m-am gândit, ținând în mână cartea Muzică pentru cameleoni, că mă așteaptă o inspidă rețetă americană de acțiune, dramă și dialog. M-am bucurat când am realizat că nu este așa. Dacă m-ar întreba cineva la un pahar de tărie: ce ți-a plăcut din roman? aș zice că mi-a plăcut franchețea scrierii, faptul că nu filosofează, că nu bombardează cu analize, că nu dă lecții, deși toate aceste lucruri sunt prezente în rândurile cărții.
De-a lungul poveștilor oarecum neliniare, se va auzi clar o muzică pe care o să îți vină să dansezi cu o menajeră în timp ce face curățenie la niște evrei, sau o să îți vină să dansezi într-o cameră dintr-o pușcărie unde deținuții lasă câte un suvenir. Băutul este o melodie, când salvatoare sau aducătoare de liniște, când fugă din calea gândurilor, când un simplu deliciu elegant al unui bogătaș suspectat de crimă. Obsesiile sunt alte melodii, obsesiile pe care le auzi la aparatul de radio din capul tău, obsesiile care prind corp atunci când te trezești prins într-o poveste bizară pe care nici polițiști nu o pot defini, dar care îți împing consoarta la a se refugia în pictură.
De ce cameleoni și nu zebre, girafe sau ciocănitori? Pentru că ne schimbăm stările cum ne schimbăm hainele, pentru că personajele sunt surprinse în plină mișcare interioară atunci când dialoghează și nu numai, dezvăluindu-se, în concepția autorului, adevărata condiție umană. Profetică este apariția fantastică a cameleonilor dansatori într-un balcon luminat al unei locuințe imaginare.
Meseria de reporter a autorului se descătușează aici, toate povestirile ducând spre scene mai mult sau mai puțin fictive în care autorul se trezește că ia un interviu fără să intenționeze acest lucru. Este de fapt un rol pe care îl acceptă în viața de zi cu zi, rolul de reporter, care poate semăna cu rolul de psihanalist, numai că el refuză implicarea, fie ea si cea obiectivă a doctorului. Întâlnim astfel de-a lungul cărții dialoguri sensibile, prietenești, dialoguri lipsite de barierele obișnuite, avute cu o fostă prietenă cândva prostituată, ba cu un condamnat la moarte (Lee Harvey Oswald asasinul lui John F. Kennedy) căruia îi descrie camera unde lasă deținuții câte un suvenir înainte de moarte, ba cu Marilyn Monroe pe care o trage de limbă cu privire la noua aventură amoroasă în care este implicată. Oare cât adevăr se află în întâlnirile avute cu cele două personaje cu viață reală? Vocile personajelor cântă despre un albastru al adâncurilor, acel albastru prin care umblă rechini periculoși în liniște, ca niște asasini orbi printr-o mare de vată. Liniștea din jur este doar aparentă. Destinele nu sunt parfumate sau cosmetizate, nici îngroșate sau caricaturizate, sunt luate și apreciate așa, ca niște fructe culese din pomi în timpul unei plimbări.
Truman Capote dă atâtea detalii câte are nevoie un cititor pentru a-și face singur filmul în cap, viața americană intră firesc în povestiri, cum își face loc în filmele lui Woody Allen, fără să supere, ba dimpotrivă, aducând un plus la tensiune.
O voce aparte găsim în ultima povestire, sub titlul Frământări nocturne sau cum fac dragoste frații siamezi unde întâlnim un limbaj mai liber, întâlnim un Truman Capote care își ia singur un interviu, un Truman Capote care își pune întrebări usturătoare, cum ar fi Te-ai gândit vreodată la sinucidere?
Chiar dacă romanul este scris în ultima perioadă de viață, când autorul se lupta cu drogurile și cu felul în care era privit de către cei din jur, cartea rămâne vie prin puncțiile pe care le face simțurilor cititorului, prin neprevăzutul care așteaptă la tot pasul, în fiecare viață de om (vezi povestirea O lampă la o fereastră).