poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9536 .



Interviu cu poetul Adrian Păunescu
articol [ ]
- realizat în luna august 2010 -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gelu ]

2010-10-28  |     | 





Deopotrivă contestat și iubit, adulat și disprețuit, controversat și merituos, Adrian Păunescu rămâne, fără îndoială, una dintre personalitățile literaturii române contemporane. Departe însă de sfera artistică a vieții poetului, problemele legate de identitate, de limba neamului din care face parte, de realitățile societății românești în ansamblu, sunt tot atâtea chestiuni care se cer discutate și clarificate. Cu ocazia alegerii ca membru de onoare în Academia Republicii Moldova, Adrian Păunescu a acordat un interviu ziarului „ring”, în care a încercat să-și regăsească tonusul și puterea cuvântului care l-au făcut cunoscut.


Cum priviți alegerea dvs. ca membru de onoare în Academia de Științe a Moldovei în raport cu ce li se întâmplă intelectualilor de dincoace de Prut?
Academia de Științe este de fapt Academia Moldovei. Titulatura coincide nefericit cu cea de la noi. Spun asta pentru că ce se întâmplă la noi, în general prigonirea intelectualilor, este un fapt negativ al unui regim. Mai mult decât atât, nici nu știu dacă în afară de fascism sau bolșevism, în fazele inițiale, și-a permis cineva asemenea erori față de intelectuali. Pot să se facă erorile astea în numele a orice, dar ele au până la urmă aceeași consecință, și anume îndepărtarea intelectualilor de misiunea lor, care este una de iluminare a poporului din care vin.

Trebuie să aibă Academia, de orice tip sau orice titulatură ar avea, o justificare economică?
Nu. Se bagă pe gât niște informații care nu sunt exacte. Cum să aibă Academia asemenea rosturi? De altfel Constantin Bălăceanu Stolnici a spus bine ce a spus, cu bun simț și boierește.

Spuneți-mi vă rog câteva cuvinte despre academicianul Gheorghe Duca.
Dar nu-l primesc eu pe dândul în academie, ci dimpotrivă, dânsul mă primește pe mine! Este președintele Academiei, un om profund respectabil. Ne-am născut în același loc din Basarabia.

Chiar dacă dvs. ați plecat de acolo...
N-am avut niciun fel de drept să mă opun. Nu aveam un an când m-a luat mama în brațe, m-a trecut Prutul și m-a pierdut într-un tren plin cu soldați români înfrânți.

Asta se întâmpla în 1944, bănuiesc...
Nu știu, nu aveam noțiunea timpului. Eram etern, de o eternitate naivă. Ne-am preluat amprentele armatei române înfrânte, în trenul ăla, mergând în mâinile lor. Dacă eu sunt cel care se pierduse, înseamnă că sunt și cel care se născuse în 20 iulie 1943 la Copăceni.

Ce înseamnă pentru dvs. alegerea ca membru în Academia Republicii Moldova?
Pentru mine este cel mai înalt moment de fericire și demnitate pe care-l trăiesc. Am participat la multe momente de istorie extraordinare. Momentul august 1968, când Nicolae Ceaușescu a răspuns în numele României, cu un curaj și cu o demnitate pe care istoria le va ține minte, agresiunii și amenințării. Pe urmă, am fost fericit că mi s-au născut cei trei copii. Am fost fericit când am reușit să salvez odată de boală și de moarte pe bunica mea. Am fost fericit când am ajuns, din proprie voință, pe frontul transnistrean, în 1992, împreună cu Grigore Vieru, cu Doina și cu Ion (Aldea Teodorovici – n.r.), cu Carmen și cu Andrei. Era însă un fel de fericire fără finalitate. Știam că se termină imediat, mai ales că a doua zi cei care mă primiseră, soldații români care nici nu știau că sunt români din acele zone, aveau să fie spulberați și să moară. Mai mult decât atât, au murit și cei din partea cealaltă a frontului, care veniseră să ne asculte când am făcut un cenaclu pe liniile frontului la Coșnița, Cocieri. Am făcut lucruri incredibile în viață. Președintele Snegur, care mi-a dat cu mare dificultate aprobarea să mă duc pe front, îmi spunea: „Dragul meu, dar uite, acolo a sărit în aer mașina televiziunii. Te vor omorî!” Acolo nu era vreme de reguli. A fost în general un război al tuturor abdicărilor. A fost cumplit.

Vă veți întoarce acum și veți ține un discurs despre limba română la pupitrul Academiei Moldovei. Se cunosc fricțiunile, false în fond, care au fost între noi și Republica Moldova.
Nu sunt între noi și Republica Moldova. Sunt unii oameni care fac asta, dar și oameni de la noi care nu au respect, nu au sentimentul identității neschimbabile prin limbă. Oameni care disprețuiesc limba română. Nu este vorba de noi și de Republica Moldova. Republica Moldova este o formă. Esențial e că dincolo de Prut trăiesc oameni care se înțeleg oricând cu oameni din Alba Iulia, cu oameni din Timișoara, cu oameni de la Craiova, cu oameni de la București, de la Brașov, de la Constanța, și că mare noroc am avut de limba noastră. Asta pentru că unii și-au pierdut limba și din cauza felului de a fi al acelei limbi, poate mai butucănoasă, poate mai puțin dispusă să intre în combinații. La noi se mai aud influențe slave, maghiare, turcești, grecești etc. Limba română s-a salvat și prin capacitatea ei de a nu fi trufașă. Trăim într-o Europă cu pereții subțiri. Asta de altfel și susțin în teza pe care o voi prezenta la Chișinău. Se aud lucrurile între noi și nici nu trebuie cultivată ura față de alte limbi. Voi face un lucru curajos acolo. Voi spune în treacăt câte un vers aproape în fiecare limbă: și în rusește, în englezește, în franțuzește, și în spaniolă.

Noi și francezii, de exemplu, am avut de-a lungul istoriei multe afinități lingvistice.
Afinitatea aceasta nu ajunge pentru o relație normală între state, din păcate. Ultimele evenimente, legate de expulzarea romilor, nu trebuie privite cu ochii numai înspre Paris, ci și către noi. Conducerea noastră nu știe să se poarte cu lumea. Conducerea noastră este pătimașă și, după părerea mea, mai degrabă creează probleme decât le rezolvă, ceea ce este foarte trist. Chiar în chestiunea Moldovei, în care sunt de acord pe fond cu poziția lui Băsescu, și anume ajutor pentru Moldova. Nu sunt de acord cu cei care fac socoteala că le dăm niște bani moldovenilor. Păi ce datorii avem noi față de o parte de Românie furată și mutilată și zdrobită și întrăinată?! Enorme datorii! Așa că președintele face foarte bine partea asta, dar nu trebuie să provoace, pentru că nu în luptă cu Rusia vom obține noi drepturile noastre, ci într-un dialog onest și curajos. La conducerea rusă au venit și oameni care aud ce li se spune, chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord cu ceea ce li se spune. Nu mai este 1968: una era atunci, când strigătul lui Ceaușescu trebuia să se audă în toate cotloanele lumii și să oprească armata de invadatori la graniță, și alta e azi, când orice fel de necaz la nivel politic se răsfrânge în viața economică și ne îngheață relațiile cu o țară mare și cu un popor generos cum este poporul rus. Este un popor care asta știe el, ceea ce circulă în folclor, și la nemți, și la ruși, despre noi: românii sunt băieți buni, dar întorc prea repede armele, nu au caracter. Noi ar trebui să avem grijă de treaba asta.

Credeți că este mai corect să spunem Basarabia decât Republica Moldova?
Nu am problema asta. Am pronunțat de multe ori Basarabia pentru a o delimita de o formă trecătoare. Republica Moldova este un stat care trebuie respectat, dar gândul meu este la Basarabia și la Bucovina.

Referitor la faptul că veți susține această dizertație despre limba română, ce părere aveți despre cei care afirmă existența limbii moldovenești?
E dreptul lor să își caute o ieșire din situația de înstrăinare în care au fost obligați să trăiască. N-aș vrea să fim radicali. În general radicalismul în necunoștință de cauză duce la rezultate rele.

Poate fi și o afirmare a personalității celor care suțin existența limbii moldovenești.
Atâta vreme cât a spune moldovean nu înseamnă a nega apartenența la ideea de român, nu e nicio problemă. În general de pe malul Dâmboviței este foarte ușor să faci socoteli radicale pe malul Bâcului. Lucrurile trebuie luate încet și deștept. Nu se poate intra în forță, ca la dușmani. Ãștia sunt frații noștri, sunt cei care prntr-un hazard istoric, printr-o nenorocire a hărții, au avut de suferit la fel de mult ca și ardelenii. Ne purtăm cu ei ca și când ar fi vinovați. Ce, ei au făcut tratatul Ribentropp – Molotov? Eu întotdeauna am fost foarte, foarte apropiat de această cauză. Din casa bunicilor mei, de la învățătorul Marin C. Păunescu, bunicul meu, am aflat de existența Basarabiei. Aveam basarabeni în comună, erau oamenii cei mai harnici și mai cinstiți. Unii îi acuzau că sunt șmecheri. Când m-am mărit le-am spus, bine dom’le, dar ce vreți, să fie proști? Trebuie să se descurce în lumea asta în care apar atâtea sfidări. Eu m-am născut în Basarabia, mă rog, sunt din părinți olteni, dar nu am niciun fel de impediment să mi-aduc aminte că inclusiv tatăl unui regizor mare de la noi era căruțaș și venea din Basarabia și trăia foarte bine împreună cu ceilalți români. Sigur că sunt și prostuți, am niște colegi scriitori care mă întrebau când venea Vieru pe la mine: „Au mai venit mă rușii ăia?” Le răspundeam în consecință, deși nici a fi rus nu este o chestie degradantă. Atâta vreme cât un poet ca Evtușenko, despre care noi știm prea puține, scria în 1968, când rușii intrau în Cehoslovacia:

Aș vrea, fără de bocete
Peste mormântu-mi să scrie neapărat
Aici zace poetul rus Evtușenko
În Praga de tancuri rusești sfârtecat!

Deci a scris împotriva armatei lui! Așa că nu trebuie să-i judecăm așa, că ăia sunt ruși, turci, evrei sau unguri! Nu! Sunt oameni buni în toate categoriile, dar noi trebuie să vrem să fim cei mai buni!

Dvs. ce simțiți când treceți Prutul: simțiți că mergeți în altă țară, sau simțiți că acel teritoriu este o parte a acestui neam românesc?
Multă vreme am simțit că merg în altă țară. Uneori când merg prin Chișinău parcă merg printr-o metropolă străină. Dar atunci când mă apropii de oameni îmi dau seama că mă aflu într-un oraș românesc, în care trăiesc și alte nații și pot conviețui împreună. Este acum și altă privire asupra mea la Chișinău. Eu n-am avut acces în Republica Socialistă Sovietică
Moldovenească la începutul libertății noastre bucureștene. Am fost arestat la graniță, mi s-au confiscat cărțile și casetele în mai multe rânduri. Am avut o întâlnire cu cenaclul la Teatrul Verde și am întârziat nouă ore din cauza securității sovietice. Strigau la mine că vreau să desființez statalitatea Basarabiei. M-au arestat și dincolo de Nistru, m-a arestat Smirnov. M-au salvat niște ziariști români. Smirnov striga la mine: „Adrian Păunescu, când republica ta va recunoaște republica Nistreană atunci îți dăm drumul! Ca pe Ilașcu te vom ține!”

Ce mai știți despre Ilie Ilașcu?
Eu am o relație excepțională cu el. Nu l-am mai văzut și nu l-a mai auzit de vreo câteva luni, dar am o relație foarte bună cu el. Cred că este decepționat, este mâhnit de ce se întâmplă. În general România se poartă foarte neatent cu fiii ei cei mai buni. Că sunt luptători pe front, că sunt luptători în litere, muzicieni, diplomați! Uitați-vă cum trăiește Ștefan Andrei! Cel mai mare minstru de externe pe care l-a avut România și omul care a făcut pentru relația României cu lumea mai mult decât oricine, mult mai mult decât a făcut Gyula Horn pentru relația Ungariei cu lumea. Trăiește greu, a fost închis, este bolnav, e sărac.

Sunteți o personalitate cunoscută și recunoscută. Dacă ar fi să mergeți în Republica Moldova incognito, cum ați vedea lucrurile și cum credeți că ați fi privit?
N-aș putea. Nu pot face un astfel de exercițiu de imaginație, este imposibil. Eu nu pot fi incognito nicăieri. Ãsta este un noroc și un nenoroc, chiar un blestem. Eram mai tânăr și mi-a propus un regizor să joc rolul principal într-un film dedicat lui Octavian Goga. După vreo doi ani a venit la mine și mi-a zis că nu se mai poate. L-am întrebat de ce și mi-a spus că toată lumea știe că eu sunt Adrian Păunescu. Așa că nu pot fi incognito, este imposibil.

Dar măcar v-ați dori asta?
Nu pentru multă vreme. Poate doar ca să fac o experiență, dacă mai este timp de experiențe.

Domnule Păunescu, spuneți-mi vă rog, care mai este starea dvs. de sănătate?
Mai bună decât acum câteva luni, dar nu foarte bine. Lucrurile sunt staționare într-un punct mai bun, dar nu cred că am evoluat în ultimele zile, în ultimele săptămâni. Chestiunea cu drumul la Chișinău mă istovește. Nu este o chestiune simplă. Mă istovește, mă consumă formidabil. Îmi număr pașii pe treptele de la Sala Azurie pe care mi-a descris-o admirabilul președinte al Academiei Moldovei, Gheorghe Duca, împreună cu care am făcut micul program concret. Eu de patru luni nu prea am ieșit, nu prea sunt obișnuit acum să merg mult, respir mai greu când fac eforturi. Sunt obosite, atinse și inima și ficatul și rinichii. M-a ajutat enorm faptul că n-am putut mânca, și asta mi-a lăsat sângele să se limpezească, să se subțieze. Forța de muncă intelectuală este întreagă, dar nu pot scrie de mână mult. Dictez de cele mai multe ori. Așa apar dictatorii.

Ar fi bine să existe numai dictatori de genul acesta...
Îmi pare groaznic de rău că nu este tata, care a iubit foarte mult Basarabia și care și-a pierdut tinerețea pe fronturile de răsărit, că nu e aici să se bucure. Tata a fost de două ori arestat și condamnat la 15 ani de pușcărie politică. Îmi pare rău că nu este el, că nu este Grigore Vieru, care s-a zbătut mult să-i apropie pe ei de mine, pe intelectualii basarabeni. Îmi pare rău că nu este prietenul meu, marele ziarist evreu care a fost la Flacăra, stâlp de rezistență, Dan Bîrlădeanu, și care știa să se bucure de ce fac eu. Nu mai am nici rude prea multe și la un moment dat nici nu știu cu cine să împărtășesc această bucurie care este mare de tot. Până la urmă, chestiunea mai veche, că nicio picătură de energie morală nu se risipește în zadar, spusă de Stere, se confirmă. Ce puteam eu să bănuiesc când scriam orbește împotriva obscenității, împotriva cenzurii, când mi se ardea cartea, Istoria unei secunde, pentru că erau probleme cu Basarabia, Doina, Doina lui Eminescu, și mai ales în semiîntunericul adolescenței, când am început să deslușesc problema și să mă obsedeze. Ce puteam eu bănui că se va întâmpla cu mine la sfârșitul verii 2010? Poate că, după atâta tristețe ar trebui să spun un mesaj către oamenii care-și urmează destinul: păstrați-vă credința și rămâneți voi înșivă și faceți ceea ce vi se pare corect să faceți, pentru că până la urmă va veni și răsplata.


Sunteți totuși un luptător. Ați demonstrat-o de nenumărate ori. Forța pe care o aveți a polarizat în jurul dvs. mase importante de oameni, care au rezonat cu mesajul pe care l-ați transmis. Mă refer aici la Cenaclul Flacăra.
Chiar în justificarea primirii în Academie se vorbește și despre Cenaclul Flacăra.

Ați devenit periculos la un moment dat pentru regimul de atunci prin popularitatea imensă de care vă bucurați. Această popularitate o depășea pe cea a cuplului Ceaușescu. Credeți că întâmplarea nefericită de la Ploiești din 1985 a fost cumva regizată?
Da. Am cerut, din cauza prognozei meteo, să se amâne cenaclul și ulterior să-l mutăm în Sala Polivalentă din Ploiești. Toate elementele mă îndreptățesc să cred că a fost o regie odioasă. Trebuia să se întâmple ceva zgomotos și acuzator care să mă scoată din dragostea oamenilor.

Dar asta nu s-a întâmplat!
S-a întâmplat un timp, pentru că eu am suferit foarte mult. Cei care m-au respectat și m-au iubit au rămas prea departe de mine atunci. Nu puteam să facem nimic, ca dovadă că nu s-a putut face nimic până în 1990, când am refăcut câte ceva din visul vechi. Am avut recent o întâlnire cu un om care a plecat în America la 28 de ani și s-a întors după 30 de ani, la 58 de ani. Unul dintre cei mai talentați folkiști pe care i-am sprijinit, Dan Chebac. Acum este responsabil pentru Europa al unei mari companii americane de telecomunicații în Italia. A venit să-mi spună că fără mine și fără cenaclu el nu ar fi putut rezista în competiția americană și cât a însemnat pentru ei faptul că le-am insuflat încrederea în cultura națională, încrederea în modernitate, în schimbare. Asta era atmosfera din cenaclu. Sigur că au fost și compromisuri, care sunt minore și au fost scoase mereu în relief tot ca să nu se facă dreptate imaginii mele. Dar, pe de altă parte, Academia din Chișinău zice: pentru contribuția sa la apropierea celor două maluri ale Prutului și pentru celebrele cenacluri Flacăra.

Și Academia Română a făcut un gest pentru dvs., deși nu este echivalent cu cel făcut de Academia Republicii Moldova.
Da, a făcut un gest foarte frumos. Nu este echivalent, dar nici nu pot să fiu pretențios cu Academia Română. Când va crede ea că merit să fiu membru al Academiei de la București, atunci se va întâmpla. Nu pot avea sentimentul că aș fi fost cumva nedreptățit. Îmi dau seama perfect că oamenii care conduc treburile la Academie sunt ei înșiși condiționați de anumite date obiective și subiective. Probabil că au fost multă vreme și destule calomnii împotriva mea, poate unele reproșuri corecte, în orice caz, mi-au spus și președintele Haiduc, și președintele Simion, că s-a discutat în urmă cu două luni la biroul Academiei și că au reproșat membrii biroului faptul că nu sunt încă membru al Academiei. Există așadar un curent favorabil în acest sens, dar eu nu pot să fiu nemulțumit. Dumnezeu să-i ajute și să le dea puterea pe care o merită, pentru că fără încredere și scoaterea în prim-plan a oamenilor de știință și cultură, rătăcim prin aberațiile analfabete ale liderilor politici.

Ce a însemnat pentru dvs. Eminescu, pentru formarea dvs. ca scriitor și poet?
Bine, nici nu mai discut despre formare! Fără îndoială că m-am format la umbra lui Eminescu, dar mai mult decât atât, Eminescu este una dintre grinzile de susținere a neamului. El nu este o simplă cărămidă, nu e o simplă țiglă sau o simplă fereastră, e grinda de bază, aia care păstrează neamul întreg. Eu dacă mă duc la Chișinău pot avea o mie de nuanțe față de, să zicem, Nicolae Dabija. Avem însă un punct comun: Eminescu. În Eminescu ne întâlnim toți. Asta este o chestiune aproape fără egal. Nici nu știu dacă mai au alte popoare acest noroc și această condamnare divină, să se poată regăsi într-un nume. Atacurile la adresa lui Eminescu, reapărute în condiții de libertate, constituie dovezile existenței lui Eminescu. Nu îi lasă în pace! Nu s-a mai văzut polemică așa încinsă cu un mormânt! Eminescu nu este suficient explicat, nu este suficient desfăcut către noi. La cursul meu de la Spiru Haret, o universitate excepțională pe care de asemenea vor să o dărâme, predau două linii ale lui Eminescu: linia națională, naționalistă chiar, doina, și linia universală. Ele sunt amândouă posibile și între aceste două coperți se găsește Eminescu întreg. Este poetul exemplar, sau cum spunea extraordinar Blaga: „Dacă George Coșbuc este poetul național printr-un consimțământ plebiscitar, Eminescu este poetul național printr-un legitimism de ordin divin.” Acolo noi nu putem umbla. Cine umblă acolo, moare, în sens moral sau estetic. Eu mă rezum să spun doar atât: Eminescu este cifrul secret al nației.

De ce avem acestă tendință bolnăvicioasă de a ne nega valorile?
Până la un punct este acumularea de otrăvuri care trebuie cumva consumate. Generația noastră, de fapt a lui Nichita și ulterior a mea și a lui Ioan Alexandru, nu puteam nega deoarece noi nu aveam atunci acces la cărțile lor, ale lui Blaga, Ion Barbu. Citeam pe furiș, dar noi negam regimul citind acele cărți. Mi se pare că era o treabă mult mai curajoasă. Când povestea Alexandru cum l-a însoțit pe Blaga la mormânt, în camionul în care mâinile lui degerau pe oblon, pentru noi a fost un eveniment de epocă. Citeam ca să ne întoarcem la marii noștri poeți. Nu am avut timp să-i și scuipăm. Abia am apucat să-i onorăm și să-i salvăm de buldozerele formalismului bolșevic.

Credeți că lucrurile se vor reașeza, că vom scăpa de această vulgaritate?
Nu. Este probabil destinul lumii să păstreze cam aceleași proporții ale unei întregi existențe și să păstreze chiar și mirările noastre. Așa stau lucrurile.

Mulți au o nuanță de ironie în glas când pronunță termenul „scriitor”. Este asta o formă de negare a importanței intelectualului în societate?
Păi de ce să căutăm tocmai acolo, când chiar autoritățile cele mai înalte își demonstrează ura față de demnitatea autorilor. De pildă, chestia cu drepturile de autor. Astea sunt pedepsele lui Băsescu pentru autori. Este o lume a absurdului creată de actualii lideri. Nu mai știu ce să facă să izgonească poporul din România, și mai ales intelectualii.

Care este mesajul dvs. pentru cititorii ziarului „ring”?
Aș vrea să spun doar atât, că am o sensibilitate specială pentru cei cu care încerc să stau de vorbă zilnic, cărora le trimit mesajele mele zilnic. Vreau să le reamintesc un gând al meu, care este obsesiv, probabil până la sfârșitul vieții: „Până la capăt cu poporul meu/ Așa să mă ajute Dumnezeu!


Sursa: [link] http://www.ziarulring.ro/stiri/19208/legea-drepturilor-de-autor-pedeapsa-lui-basescu [/link]

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!