poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5321 .



Cerul în ipostază thanatică – “Cimitirul din stele” al lui Ion Caraion
articol [ Carte ]
Antiesteticul ca deziderat filosofic al unei opere (II) Colecţia: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-03-15  |     | 



Nefiind niciodată un contemplativ, Ion Caraion aduce din 1972 în poezia sa carnavalescul, sau viziunea lumii pe dos: “Þăranii vor citi pe prispe/ în tresăririle cârpei/ istoria omenirii// Întâmplările care se cheamă oameni/ Întâmplările care se cheamă vorbe// O! cum nu se termină nimic...” (“Trib I”); “O să amânăm crearea lumii/ ca să privim lumea”; “Soarele va rătăci înaintea morții/ ca un peisaj de război” (“Trib II”). Erasmus din Rotterdam spunea “Este o adevărată înțelepciune să știi să fii nebun la timpul potrivit”. Nebun după adevăr, Ion Caraion, interoghează cosmosul, dar și istoria contemporană. Ele nu mai oferă perspective luminoase civilizației umane, ci un spectacol macabru, apocaliptic. Aspectul scelerării “homunculilor” sau “gnomilor”, frapant în poezia sa, provine dintr-un pamfletar verset al Psalmilor lui David – “Zis-a nebunul în sinea lui: Nu este Dumnezeu”. Aselenizarea din anul 1969 pe satelitul natural al pământului coincide cu revenirea meteorică a întregii generației poetice “Albatros” după o cenzurare literară de două decenii, prin volume bine primite de către critica literară. Grupul literar al lor s-a refăcut, însă fără Constant Tonegaru, mort aproape martiric, imediat după detenția sa politică. Însă tipul omului nou, cuceritor de spații infinite, din epoca postbelică (Neil Armstrong, Iuri Alekseevici Gagarin, la noi Dumitru Prunariu) – schematizat alegoric în viziunea lui Ion Popescu Gopo, este monedă de schimb intertextual, subiect parodic pentru sarcasmul lui Geo Dumitrescu sau al colegilor săi de generație, Ion Caraion, Alexandru Lungu, Ben Corlaciu, Mihail Crama. De altfel, Gagarin a murit la numai treizeci și patru de ani, pe data de 27 martie 1968, fapt ce-i sporise legenda sovietică.
Până și poeții oniriști, în frunte cu Leonid Dimov – care cultivau abjectul și grotescul degradării umane – ridiculizează jocul de-a nemurirea, pe supraomul de tip nou (cosmonaut, revoluționar-mercenar, savant în fizică atomică, genetician). La modul programatic, în volumul Cimitirul din stele (1971) Ion Caraion îl va caricaturiza pe acest fetiș al literaturii române oficiale, parafrazând în versuri memorabile dictonul “Un pas mic pentru mine, un pas uriaș pentru omenire”, făcut prea propagandistic de către cel care pusese steagul S.U.A. pe Lună : “M-am întâlnit de multe ori cu moartea:/ [...]/ M-am întâlnit de multe ori cu omul” (“Confesiune”); “Un om a scos mâinile din timp/ apoi mersul/ apoi spațiile/ apoi o melancolie ocultă [...]/ și a spus două vorbe – și era o cenușă cumplită/ și a spus trei vorbe – și s-a speriat/ [...] Și pe urmă n-a mai înțeles nici unde e melancolia, nici unde-i sunt mâinile, nici unde e timpul./ Și era o cenușă cumplită.” (“Afară”); “Cum să mă despart de mine?/ Am văzut un om care nu mai era” (“Mâinile cu fața în jos”). Grimasa “homunculului”, boicotând tot ce-i neobișnuit pentru el, sfidează alura aferată a descoperitorului, a astronomului. Ion Caraion creează un mausoleu imaginar din semne, asamblate cu dibăcie din aer, pornind construcții de sus înspre temeliile înțelesului.
Secretul inversării de perspective este luat de la Utrillo și Picasso , Caraion reușind nu doar în ciclul “Trib”, ci în întreg volumul intitulat Cimitirul din stele să încripteze o regresie alegorică sau o contragere atemporală spre “nimic” a posibilităților științei. Răsturnarea axiologică se instituie tranzitoriu, dându-se cu tifla temei preferate a proletcultului – progresul științific și astronomic, spre a fi totuși recuperată o gnoză pierdută (binomul alcătuirii umane, din ceva ancestral și altceva prea teluric). Pentru arhitectul spaniol Gaudi și primul pictor abstracționist Picasso, lumea devenea ficțiune tridimensională sau bidimensională, mai întâi sub forma unei nebuloase cosmice, din care se adânceau apoi vag, însă foarte strident, geometriile și culorile chipurilor vieții. Această operație artistică, reducționistă în primă instanță, dar mai apoi constructivistă și genezică, ține și de tehnica experimentalistă a lui Ion Caraion. Spre deosebire de volumul Frunzele în Galaad, având ilustrații ale graficienilor suprarealiști, Cimitirul din stele poate fi vizualizat în tehnica cubismului și a pointilismului atât prin copertă (de Victor Feodorov), cât și cele șase mari ilustrații color, pe care descifrăm penelul lui Mirea .
Multe dintre textele acestui volum au un aspect grafic special, datorită poeziei spațialiste, teoretizată din anul 1964 de către unii poeți apuseni, bine cunoscută și de către Ion Caraion. Poemul al XXIV din “Trib” are o strofă mediană de cinci versuri în care propoziția “vezi?” apare multiplicată cu diferite caractere, chiar și oblic, pe verticală, în scris rectiliniu de tipar sau de mână (cu tușul, cu penița stiloului), cu litere microscopice sau lăbărțate, răsturnate ori înclinate. Înainte de versul final, “Eram copacul din ocean care transfigurează apele” , există un hiatus grafic în care ar fi încăput vreo zece versuri.
Impactul vizual al simili-caligramelor lui Ion Caraion începe cu schițarea în poemul “Mâine vine trecutul” – care a fost publicat mai întâi în Cârtița și aproapele – a unui craniu (din toate literele textului, dar și din spațiile grafice lăsate libere între ele):

“Pentru mine nu mai e nimic târziu. Totul e târziu.
Sângele umblă ca un metrou prin capitale.
Și trecutul e peste tot ca sângele.
În răsăritul râurilor roșii
De fulgere și crupe de centauri
era un fel de lumină – eu nu știu ce fel de lumină era.

În ceață, multe lucruri sunt clare”

Acest experimentalism de ordin grafic, propunând însă ca scop imanent și foarte inedit în poezia noastră un aliaj conținutistic al subtextului subversiv cu o suprapunere picturală și caligrafiată, a fost lecția pe care Caraion a înregistrat-o aproape imediat după formulele spațialiste din 1964 ale “noii poezii” aparținând lui Henri Chopin, Pierre Garnier, D. Pignatari și Seiichi Niikuni. Viziunea cosmică, panoramică a vieții – înregistrată caleidoscopic de foarte sus –, ca de altfel și răturnarea unghiului de vedere, apar chiar din prima parte a volumului Cimitirul de stele, intitulată adecvat “Acuma toate-s departe”.
În acest ciclu de poezii se optează de la început pentru o lipsă de transparență, pentru opacizarea sau ”nebunia” tuturor instantaneelor vieții ori morții, dând impresia clișării filmului fotografic: “Cu inima la coarne, cineva dă cu copita-n lacrimi./ Încă unul care încearcă să potcovească eterul./ Pe urmă lucrurile se complică și ard/ toate circumvoluțiunile luminii./ (Înainte mor crinii...)/ Pustiul e alb,/ alb,/ alb” (“Orbul din râu”). Somnul thanatic este laitmotivul acestei poezii, precum și al întregului ciclu “Acuma toate-s departe”. Numai că albul trimite la osuarul unui mausoleu, iar aluzia la Oedip din ultimul vers – “Dedesubtul apelor doarme un orb” face ca Teba Eladei să se suprapună contemporaneității, cimitirului subacvatic din albiile Canalului Dunăre-Marea Neagră. De altfel Ion Caraion trăise la Peninsula și apoi la Periprava consecințele ultime ale bestialității lagărului socialist, de unde și mărturia sa: “Poate că a fost ultima oară când mai încercam/ să trezesc duhurile/ cu care nu-s prieten” .
“Fotoliu de amurg” este o rememorare a detenției și coborârii ad inferos în minele neferoase din Maramureș. Titlul arată, la modul nerevanșard, efectele benefice ale tardivei eliberări, chiar și după pierderea în zadar a tinereții de către actantul liric. Adevărata hăituire nu încetează nici măcar la maturitate, sau “acum” începe, prin izolarea în întunericul miezului nopții: “Viața mea a fost o cenușăreasă/ care nu și-a mai găsit condurii./ Creșteau împrejur zorzoanele naturii,/ iar zorile-ndemnau ‘hai’ și noaptea-mi spunea ‘lasă’... [...]/ Pâlpâia un înger de lut/ pe umerii tăi fără nume,/ iar taina și-a tot pierdut fecioriile-n lume…// Acum e târziu, din pământ ies calendare cântate de vânt/ și zăngăne, pe coifurile holdelor, lunile” . Ion Caraion nu respectă regula semantică a contiguității de sens în cadrul sintagmelor, expresiilor poetice. El încearcă prin comparații sau adjectivări absurde – precum “Viața mea a fost o cenușăreasă”, ”înger de lut”, ”umerii tăi fără nume”, ”calendare cântate” – nu doar să creeze un metaforism sui-generis, ci să atragă atenția asupra veridicității unor evenimente ale trecutului său, să înregistreze convulsia de atunci a ”eroului” condamnat la munci sisifice. Ov. S. Crohmălniceanu vorbește într-un articol din anul 1971, la câteva luni după apariția Cimitirului din stele, despre eronata matematizare sau ”derealizarea limbajului” liricității (propusă de Mallarmé, influențat de « poezia pură » a lui Novalis), ca formă a compensației eului (actantului) liric, în condițiile nesatisfacerii unei aspirații ca textul scris să devină receptacol al tuturor amintirilor semnificative (”spre totalitatea valențelor umane”) : ”Poezia lucrează și cu puterile supranoționale ale cuvintelor, cu ecourile sugestive și valorile lor sonice, cu efectele pe care le creează legăturile neuzuale între ele, cu ritmuri și tensiuni verbale ascunse. Hotărât că limbajului acestuia nu-i sunt suficiente mijloacele de comunicare curente, tocite prin întrebuințare zilnică. Ambiția lui e să restituie lucrurilor numite o prospețime originară pierdută. Să nu-i mustrăm așadar pe poeți fiindcă se abat de la normele vorbirii comune, ci să le purtăm dimpotrivă recunoștință. Fără ei, îndepărtarea noastră de natură concretă, vie, palpitândă a lumii ar crește mereu și ne-am trezi odată cu groază, suspendați complet între abstracții goale” . Am spune că, printre artiștii cei mai spectaculari în interogațiile propriului limbaj, Ion Caraion a contrapus unor tendințe greșite, în special purificării sau abstractizării totale a exprimării poetice (“poeziei pure”, idelalizate de Stéphane Mallarmé) o poezie a vieții, cu seisme interioare intextuate din realitatea căreia i-a fost un martor istoric foarte atent.
Un alt poem de un tragism nietzscheean, însă nedus până la scepticismul cioranian este “În singurătatea luminii”, pentru că este reinvocată, după ce-o făcuseră înainte Giovanni Papini, expresioniștii, suprarealiștii, existențialiștii aceeași fugă a lui Hristos de pe cruce. Diferența este dată de inversarea perspectivei, petrecută în poezia lui Ion Caraion. Retragerea noetică blagiană a transcendenței se transferă subtil de la divin spre fiecare individ, culpabil și pentru crucificare. Din cele cinci versuri ale poeziei aflăm că de la Golgota înspre profanul carent în hierofanii este un mic pas, iar depășirile fricii de Dumnezeu duc la riscarea permanentă a propriei existențe: “Munții își presară frunzele pe cer./ Dor de nemurire, crești în pieptul meu!/ S-a făcut întuneric în Dumnezeu./ Pentru ultima oară, stingher,/ florile ca niște ceasornice/ întorceau privirile către soare” . Se obeservă cum Poemele luminii ale tânărului Blaga sunt invocate în introducerea poemului, pentru ca în ultimele să se parafrazeze “Cântecul spicelor”.
Și “Litanie” conține o altă parabolă, cea a soției lui Lot – care poate fi confruntată, în teorie, cu ascunderea sacrului în profan la Eliade, camuflaj observat și-n arta cubistă, abstracționistă de ultimă generație. Întoarcerea în mineral sau în increat este invocată de Ion Caraion ca pe-o remediere a surplusului de sentimente, a înzestrărilor firești care-i pricinuiau neajunsuri:
“Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră:/ să treacă peste mine cu roțile/ și să farme/ căruțele toamnei de fum/ huruind spre cazarme// Doamne, mai bine m-ai fi făcut/ piatră/ ori noapte...” .
Verbul cel mai frecvent este “a cădea”, iar închipuirea unor cruci suspendate în văzduh (după sugestiile titlului Cimitirul din stele) denotă faptul că omului modern nu-i pasă de transcendență. Ipostazele căderii, itinerarul descendent spre bolgiile vieții și ale morții întregesc atmosfera terifiantă. Poeme învecinate, de exemplu “Somn” și “Exod”, sau “Tăcere” și “Ulise”, de asemenea “Insomnie”, “Nevinovăție” și “Feciorie”, rimează prin titlurile lor. Ele au o arie a desfășurării discursive destul de mică, între cinci și zece versuri, semănând prin mesajul parcă telegrafiat cu poeziile lui Mihail Crama (Dincolo de cuvinte, Codice etc.). Ion Pop prezintă astfel programul sau “scenariul” noncomformismului estetic avut încă din deceniul al cincilea al secolului XX de către poeții “Albatrosului”: “În fapt, practica creatoare dovedește însă și acum că e de două ori condiționată: de momentul istoric, pe drept cuvânt invocat de conștiințele cele mai clare ale epocii, dar nu mai puțin de o istorie internă a înseși formelor și structurilor literare, a unui limbaj de transformările căruia nu se poate face abstracție. [...] Noua infuzie de realitate în discursul poetic va reface, astfel, într-o oarecare măsură, o experiență avangardistă, presupunând nu numai metamorfoza tacită, așa zicând ‘peste noapte’, a viziunii, ci și expunerea în plină lumină a gesturilor de desprindere față de limbajele incriminate” . Ion Caraion accentuează decăderea firii, istorica derută a mii de generații umane: “Toate lucrurile cad/ în oboseli și povești” (“Somn”); “Călări ori pe jos, ieșeau din cetate/ bărbați/ și/ femei/ Multe boabe de mei/ răsăriră pe cer./ Singurătăte...” (“Exod”) ; “Ce liniște stranie/ e-n noi și ce-adânc!/ Somnul a venit ca un ciorchine/ din care nu pot să mănânc// Somnul a venit ca un vizure,/ să mă miroasă.” (“Insomnie”); “Iar apele își plimbă fecioria/ printre stele bătrâne” (“Feciorie”) . În “Nevinovăție” apare păcatul primordial, filtrat însă prin poezia japoneză, într-un haiku mai lung: e vorba de nedespărțirea dintre o caisă și un cais; ei își vorbesc peltic, parodizându-se ciclul paradisiac al lui Arghezi: “Panica primordială/ încolți sub o petală,// tresări sub un cubelc/ ‘Ea nu pleacă, eu nu pelc.// [...] (Și-oamenii dintâi, buimacii,/ le-au făcut semne cu macii.)” .
Într-“O rătăcire de aur” raportarea omului la transcendență nu mai este nici măcar aleatorie, ci dispare cu desăvârșire – prin abandonarea cerșetorului orb întâlnit de călători, care n-ar fi un simplu om, ci un Crist neajutat de nimeni: “Din Iisusul ca un biscuit uitat în ciorap/ timpul scheaună mărunt:/ « Nu știu unde sunt! Nu știu unde sunt! »” . Când a venit prima dată în “primul contact” cu opera lui Ion Caraion, criticul Nicolae Ciobanu preciza despre inovațiile Cimitirului din stele că – exact după metoda folosită în Cârțița și aproapele, tentându-se un limbaj de tip ermetic sau gnomic, Ion Caraion se “dispensează de serviciile disimulării alegorice”, tinzând spre o simplitate îndelung căutată în interiorul poeziei sau în apropierea emițătorului de cuvintele sale (“nuditate expresivă”): “În Cimitirul din stele (neselectat în culegerea de față) modalitatea aceasta este împinsă la limită. Cicluri precum Trib sau Deasupra deasuprelor invederează un antimetaforism cvasi-total, ceea ce face ca poemul să devină un soi de inscripție a cărei descifrare solicită, să spunem așa, mai ales antenele emoției raționale: “moartea nu e plecare/ somnul nu e de culcare/ nici uitarea de uitare/ nici iubirea de mâncare// apa nu e de băut/ nici șezutul de șezut/ timpul nu e de-așternut/ ce se vede n-am văzut// mai trebuie cântat un cântec” (Anamorfoze, VIII). Ne-am înșela însă dacă am crede că, prin aceasta, poezia lui Ion Caraion a ajuns în acea situație-limită care să-i închidă orice cale de ieșire spre noi zone de investigație poetică. [...] nefiind deci un produs ex nihilo ea nu este în niciun moment pândită de pericolul autodevorării” .
Însemnele iubirii, ale “bucuriei de lumină” din poemul alegoric “Străina” sunt, la început, fulguentele reapariții în reverie ale propriei tinereți, pe sub “pletoasele” (sălcii) de lângă o fântână. Exercițiile de admirație ale tânărului Ion Caraion sunt ocazionate, pătrund proustian în memoria sa odată cu reîntâlnirea momentană atât a feminității împlinite (“Îți sărut prefigurările coapsei/ și aburii muzicali din preajma umerilor/ și sânii – calde basoreliefuri”) cât și a fragilității virginale: “călătoarea/ rezimată de canaturile unei ferestre de tren”, “adolescenta cu brațe bizare din gara Predeal/ care pipăia cu sfială obrajii munților/ spunându-le ceva” . Antiteza finală aduce în fața actantului liric hieratica înălțare la geam a îngerului morții, pe care și-o simte destul de apropiată: “Și iată, vii la fereastră/ odată cu sentimentele de porțelan ale ploilor,/ te-nalți pe vârfuri, dezmierzi ozonul/ și-o liniște chirilică urcă până la frunțile câinilor/ care au înnebunit în balade”. Fără acest ultim indiciu intertextual cu Miorița poemul ar fi fost exclusiv unul erotic, părând inexplicabil de vitalist în viziunea de ansamblu a Cimitirului din stele.
Pasaje în care un erotism incandescent “se învecinează” neașteptat “cu eternitatea” – adică cu laitmotivul visului thanatic al întregului ciclu poetic Acuma toate-s departe –, apar și în alte poezii: “În gură cu trupul tău astral,/ dansa amurgul pe-o piele/ de șarpe.// Topit buchet, în geam, de chihlimbar,/ te va iubi un prost ori un barbar.” (“Dar frumusețea”); “Singură-n pădurea de pini,/ o fată își piaptănă părul/ în care o să-și înfășure iubitul.” (“Feciorie”) ; “Fata de tăcere avea pete pe obraz,/ dar prin degetele ei se-auzea luna./ Fata de ploaie săruta antenele/ și se-mbrățișa cu copacii.” (“Sidef”) . Fără să epateze în parafrazări după alți poeți, precum va face Mircea Cărtărescu începând cu Levantul, Ion Caraion reușește să fie original apelând la intertextualitate. Spre exemplificare, în a doua parte a acestui poem “Sidef” discursul său parodiază halucinantul eros thanatic al lui Gellu Naum: “Fata de tăcere se uita la fata de ploaie/ și din ele-amândouă/ ciuguleau pescărușii./ Le tatuaseră visul... umerii.../ fiecăreia, întrebările./ Un pescar a luat fluturii cu el/ să-nsereze în toate mirările” .
Similare tehnicilor moderne ale poeziei fonice sunt și procedeele acustice folosite de către Ion Caraion și Mihail Crama, doi poeți ai generației “Albatros”, care au instituit un joc dibace al sunetelor, silabelor, intonațiilor, tăcerilor. “Înaintea lucrurilor” este poemul lui Ion Caraion în care acustica materiei, a aerului, a focului sau a apei – desprinsă din cuvântul inaugural – se pierde în copilăria umanității: “Oamenii au fost înaintea lucrurilor/ și au pregătit vocale pentru nașterea lor./ Ce transparente! Ce ireale!” . De fapt “fermierul de imagini” , Ion Caraion nu putea să își îngrijească atât de bine plantațiile exotice cu minuni lexicale, sintactice și prozodice – precum și o taiga terifiantă, Siberia îndurată la propriu în detenție – dacă nu își făceau apariția în textele sale arpegiile sonore, dinamismul acustic al versurilor: “Tu vii cu fructe și jucării./ Strada a luat-o la fugă după mașini./ Parcă fântânile arteziene aleargă prin metropolă/ să ferească aerul de praf și poezia de răni.” (“Înaintea lucrurilor”); “Eternitate izbită de stânci –/ marea semăna cu ochii mamei mele/ amețitor de adânci.// Părul ei negru – un Trafalgar fictiv – din zi în zi o făcu mai frumoasă.// Timpul nu mai avea genunchii mărunți,/ dar vibra infinit.../ Tot ce a devenit lumea mai târziu din pricina mea a devenit.” (“Lăuntrică”) . Citarea acestei ultime strofe din “Lăuntrică” ar putea să suscite dezbateri întregi asupra depoetizării limbajului poetic, începută în anii 1941-1947 chiar de către grupul literar “Albatros”, care n-a tins însă spre letrism, spre abandonarea definitivă a muzicalității, pentru că publicul receptor n-ar mai fi putut recurge deloc la recuzita tehnicii mnemotehnice spre a le înregistra farmecul acustic.
Două alte poeme ne pregătesc surpriza unei derulări cu încetinitorul a depășirii tuturor “stihiilor” dezlănțuite din cutia Pandorei de către un Sisif “tăvălit prin iarba dresorilor de vorbe” – acestea fiind textele cele mai reprezentative amintind de “poezia fonică”. Ion Caraion le-a intitulat “Îmblânzitorul de stihii” și “Abis”. Mișcarea actanțială, prin efortul ei de mirare continuă, va rămâne stocată în multiple ecouri-interogații, iar ciclicitatea “Abisului” indică cercul hermeneutic de decriptare a unei istorii concentraționale trăite de poet – “Sunt piatra care se rostogolește./ Am fost la bâlciul proorocilor și/ m-am tăvălit prin iarba dresorilor de vorbe./ Știu durerea din ochii/ întorși ca să-și mănânce lacrimile.// Apa s-a mai zbenguit printre păstrăvi./ Vântul a mai zăbovit pe la porți./ Te-ntorci în tine./ Te închizi în morți./ Ești piatra care se rostogolește.” (“Abis”); “El desfăcu lădița cu țipete și le dădu drumul prin odaie ca la niște șerpi./ Câteva îi încolăciră brațele; câteva gâtul./ Unul câte unul, două câte două –/ țipetele erau mâncate din palmă, ronțăite-ndelung,/ spre hazul perdelelor/ și-al diferitelor obiecte./ Care fugea de pe farfurie cădea în apa verde, iar șerpii înotau către el./ Cel mai bine era pe farfurie./ Mâna se-aplecase peste sâni, să sângere;/ umbrela s-a-ntors cu streașina-n sus/ și toate casele s-au umplut de porfirogeneți.// Afară de una” .
De altfel, în următoarele două poeme, “Într-o noapte” și “Jurnal” se folosește tonul imputării indiferenței naționale, din cauza căreia ideologia comunistă lucra intens. Se rupeau fulgerător din condiția firească (ca diafragmele piepturilor bătute de torționari) existențele celor ce se împotriveau ei: “Plâns de Palamedes pe-o plajă...// Pentru câte o pisică era dimineață./ Pentru câte un pom era vânt./ Diminețile și serile unui oraș/ sunt înșelătoare ca zeii războiului [...]// Și ne-am jucat de-a adevărul care murea înaintea oamenilor…” (”Într-o noapte”) – aici făcându-se referire clară la arestările bruște, efectuate de securitatea kominternistă la începutul anilor ’50, când erau ridicați și studenții recalcitranți, urcați în mașini negre și duși departe de casă. Din perspective recluziunii, a detenției politice, orice oraș comunist pare un bâlci cu scamatori și paiațe: “Nici o femeie frumoasă și nici un brad urât./ Timpul e bestial și pur./ Și totuși închipuirea da spectacole-n oraș./ Sănătatea umblă pe sub munți/ ca șerpii lui Heracle” .

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!