poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2832 .



Mircea Popovici, “Licențe emotive”, Junimea, Iași, 1987 (partea I)
articol [ Carte ]
despre un poet al grupului literar Albatros Colecţia: Poezii de dragoste

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-12-23  |     | 



Ne întrebăm de ce să comentăm versurile, citându-le prin ruperea lor de context. Oare nu ar fi mai bine ca piesele liricii unui scriitor uitat, ca Mircea Popovici, să reapară, mai întâi copiate vers cu vers, iar apoi să le interpreteze publicul actual ? Þinând cont că poetului i-au plăcut muzica și pictura, c-a fost uneori și-un iubitor al artei dar și critic de artă, i-am urmat exemplul. Redau mai jos o selecție a poemelor din volumul Licențe emotive publicat de Mircea Popovici, unul dintre primii poeți din grupul literar “Albatros” și din mișcarea bucureșteană postavangardistă a deceniului al cincilea din secolul XX. Pentru ficare poem am atașat câte un text explicativ, după modelul unor cunoscute cărți comentate ale mult regretatului critic literar Marin Mincu – mă refer la cele despre Ion Barbu, Lucian Blaga, “Luceafărul” în edițiile comentate și, desigur, “Poezia română acuată”.
Ideea de-a posta astfel de comentarii le poezii – prin selectarea riguroasă a pieselor celor mai reprezentative – este și o soluție care înlesnește și adâncește, dată fiind și graba intelectuală a cititorilor ori talentelor “generației MM (2000)”, actul primei lecturări dintr-un poet mai puțin cunoscut. Restituirea prin tehnica mozaicată, a pavoazării mele critice din subsolul fiecărui poem selectat, cred că i se datorează nu numai lui Marin Mincu, ci și lui Ion Budai-Deleanu din Þiganiada, lui Camil Petrescu din Patul lui Procust. Fără a reda poemele întregi, cel care discută despre o plachetă ori un volum de versuri ar putea să cadă în capcana unei abordări incomplete, inutile, cu odgoane șubrede care trag edificiul corabiei de versuri la mal. Poate că niciodată cititorii n-ar avea ocazia să mai răsfoiască volumul, să intre în cala corăbiilor despre care vrea criticul să relanseze discuțiile. Parâmele și odgoanele par atât de multe – dacă se văd numai de sus, printr-un procedeu al omniscienței instanței critice – încât descurajează brusc pe ceilalți potențiali interpreți ai actului poetic despre care e vorba.
Cine știe ce tezaure se ascund în corabia văzută numai puțin, din exterior... Câte capturi vin spre noi din lumea exotică a imaginației lui Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Mihail Crama, Ion Caraion, Ben Corlaciu, Alexandru Lungu sau a colegului lor de la “Albatros”, sau a acestui discret și concomitent protestatar poet, Mircea Popovici!
Titlul acestui volum din anul de grație 1987, când începeau revoltele anticeaușiste, e aparent simplu, de-o mare modestie : Licențe emotive. Curajul revoltei sociale din partea unui om singuratic poate fi însă decriptat, la o privire stereoscopică a ansamblului acestor poeme de M. Popovici.
Să-mi fie așadar iertat exercițiul de admirație – o licență de ordin critico-literar, însă și de restituire artistică –, acordând prioritate textelor :


Partea I

Aproape iarnă

Decembrie

Sub pernă-mi culc o imposibilă visare
atunci când iarna-și poartă zăpezi de acid boric
în uragane-ascunse pe după barometru.
Un sărut de liberă trecere îl dorim fiecare
spre calmele neliniști de tempo euforic
ce sună la ureche, sub pălării de fetru.

Printre obiectele scoase la licitație
îmi predau cartea de identitate
și-anunțul, devin astfel o noapte ce se lasă
pe luna decemvrie când îți fac o invitație.
În bolovani de vată ne vom bate
că iarna e întinsă pe fețele de masă. (p. 10)

Prin poemul “Decembrie” Mircea Popovici revalorizează tehnica unei criogenii a cuvintelor, după modelul dat de colegul albatrosist Ion Caraion. Poradoxul, încă din primul vers (“Sub pernă-mi culc o imposibilă visare”), din al doilea cu “zăpezi de acid boric”, din al treilea cu “uragane-ascunse pe după barometru”, ori din al cincilea (“neliniști” – “tempo euforic”) constituie o marcă a originalității din poetica lui Mircea Popovici.
În strofa a doua din “Decembrie” se lansează ipoteza morții – tema predilectă a volumului Licențe emotive (2008) dar și suspiciunea că nimicul se va alege de tot ce a scris. Comparația se realizează, foarte dinamic, prin verbul “a deveni”. “Licitația” sau receptarea critică a întregii sale opere artistice (a unor identitare “obiecte” personale) începe de fapt prin predarea “cărții de identitate” și a ferparului decesului său în ziar – uitarea ultimului și celui mai longeviv poet din grupul postavangardiștilor de la “Albatros”.
Metafora “bolovani de vată” (pentru bulgări de zăpadă) atenuează destul de mult impresia durerii resimțite prin faptul că nu i s-a apreciat creația literară. Ultimul vers, cel al întinderii iernii ca un lințoliu peste mesele de scris ale poeților din generația “Albatros”, e o alegorie a dării pe “față”, netardiv pentru publicul cititor de peste ani, a efervescenței talentului.
Chip fără umbră

Voiam să-ți pun portretul pe hol ca o ispită
și noaptea să te-ascundă în camere pătrate
dar umbra ți-e furată la ziuă și e udă
în pieile-argăsite de fiare împușcate
cu pulberi fără milă la vânătoare surdă.

Cu zgomot cad rotițe din ceasul pus la zid
și răzvrătite ore trec lumea peste gard.
În loc țin legănarea luminii prin unghere
când decupez lalele ce risipite ard
pe rochia imprimată cu-arome verzi de mere.

Dac-ar putea o formă să-ți facă un cuprins
dintr-o părere-a umbrei ce fluieră nomadă.
Oricum, de pretutindeni, confuzia te-a prins
și ce-ai iubit de-a valma e numai amalgam
că liniștea și chipul mi-a devenit șaradă. (p. 11)

Ca prim poem de iubire din volumul Licențe emotive, “Chip fără umbră” pornește de fapt din pasiunea maestrului Mircea Popovici de-a fi și un înzestrat critic de artă. El s-a interesat, a scris și despre jazzul lui Harry Tavitian (în 2001), dar și despre neosuprarealismul de sorginte folclorică al pictorului Aurel Petrescu Cogealac în 2005. Iubirea va fi evanescent conturată, prin străfulgerarea unei tinerești pofte de viață – rămasă numai în portretul iubitei: “portretul pe hol ca o ispită”. Intenția eului poetic de-a așeza în întunericul de peste zi al “holului” acest tablou (real sau imaginar) al iubitei sale nu se dovedește cea mai fericită alegere: umbrele luminate seara s-ar pierde ziua, când fereastra nu poate lumina până-n hol. Fiind de-a dreptul absurd ca un hol să fie luminat timp de douăzeci și patru de ore, deducem faptul că iubita poetului este moartă, iar chipul ei trebuie să stea mereu în camera de zi. “Umbra” femeii e “udă”. O aluzie la lacrimile poetului, neîmpăcat pentru că-și pierduse iubita “la vânătoare surdă”, din cauza lansării salvelor unor “pulberi fără milă” (simbol poetic pentru intrigi).
Este singurul poem alcătuit din strofe a câte cinci versuri. De obicei predomină în volumul din 1987 al lui Mircea Popovici catrenele. Căderea suprarealistă a “rotițelor” din orologii (altfel decât în pictura lui Salvador Dalí) se manifestă prin ghidușiile infantile dintr-o personificare paradoxală a trecerii implacabile a timpului: “și răzvrătite ore trec lumea peste gard”.

Covor pătrat

Să stăm culcați pe covorul pătrat
ca-ntr-o vrajă cu multe variațiuni:
ultimul capitol nu-i niciodată-ncheiat
cu răvășite texte ce trebuie să le-aduni.
Dilatând legăturile noastre concise
ți-am citit pe buze róndele vorbe nescrise.

Aprinde-mi țigara ce șade în degete spin
– să nu ratăm visul cândva solemn început.
De jur împrejur formele se schimbă, nu țin,
măcar să ordonăm pe cele ce ne-au plăcut.
Pe covorul pătrat, cu desen serafic,
e-mprăștiat conturul nostru biografic. (p. 16)

Dorul după simetrie și geometrie se păstrează și în poemul cu titlu evocator al acestora: “Covor pătrat”. Întâlnim, nu acele de trei ori cinci versuri din “Chip fără umbră”, ci două sextine, adică numărul perfect al celor douăsprezece versuri tăiat în două părți egale, ocupate de bărbatul și femeia întinși pe covor. Maturitatea acestor doi “protagoniști” ai idilei nu exclude farmecul gesturilor, de aprindere a focului iubirii. Substituirea cuvântului temă (muzicală) cu “vrajă”, având “multe variațiuni” amintește de venirea anilor friguroși din deceniul al nouălea, înainte de Revoluția din 1989, însă perechea nu se teme nici de încheierea “ultimului capitol” al suferințelor vieții. Epitetul “concise” este atașat cu tandrețe denominativului “legături”, creând impresia unei sincerități și armonii infrangibile de cuplu.
Reversibilitatea “visului cândva solemn început” se traduce prin antepunerea în propoziție a imperativului sub formă de conjunctiv “să nu ratăm”. Cu mult calm, bărbatul rostește o declarație de iubire, succintă și esențializată: “De jur împrejur formele se schimbă, nu țin,/ măcar să ordonăm pe cele ce ne-au plăcut.” Cu cât înaintează în vârstă, cei doi îndrăgostiți se simt mai uniți, pentru că geometria dragostei trebuie reinventariată, derulând vremea înapoi, spre ipostazele nașterii și menținerii fericirii. Iată de unde provine și migălirea fantastă a unui “desen serafic”: din ultimul vers, care dovedește că la biografia iubirii trebuie lucrat încontinuu.

O umbră familiară

Poate plecând m-ați socotit o umbră,
dar mai sunt lângă voi pe aproape
ca și cei ce-au plecat decuseară.
Am fost chemat de voi la aceste agape
și-am rămas o umbră familiară.

Câteodată par singur și trist
dar mă veți recunoaște după speranțe
și după amărăciunea mea comică.
M-am ascuns de neștiutele trasee de gloanțe
după fusul zvelt de coloană ionică.

Și-am rămas o umbră familiară,
mă păstrați, nu-s trucat și nici crud.
Dar când umbra mea peste alta o să cadă,
atunci într-o scoică mă includ
și nu veți avea niciun fel de tăgadă. (p. 19)

Acest poem, “O umbră familiară”, s-ar fi putut intitula și după ultima sintagmă, ceea ce-l mai reprezintă ca om pe autor: “niciun fel de tăgadă”. Însuși eul artistului este evocat și se cuprinde în mandala (semnificația) titlului “O umbră familiară”, deoarece umbra trece, se petrece încet, printre rândurile prietenii săi, ca și printre ale tuturor viitorilor cititori (dacă e să ne luăm după insistența interacțiunii cu publicul : “lângă voi pe aproape”, “am fost chemat de voi”, “mă păstrați”). Agapa are în meniu și midii și stridii alegorice : “atunci într-o scoică mă includ/ și nu veți avea niciun fel de tăgadă.” Nu-i vorba de estetica barocului (barrocco – scoica, perla ca alegorie a decadenței – după Edgar Papu). Poetul vrea să fie puțin ascultat, ca atunci când ne apropiem urechea de valva unei scoici uriașe, din ocean. Compararea petrecerii subiectului liric la agapa prieteniei se face, la modul dureros, cu cei plecați dintre convivi: “ca și cei ce-au plecat decuseară”. Fără acest amendament adus ipoteticii înveseliri sau la ceea ce pare “amărăciunea mea comică”, poemul s-ar fi putut interpreta drept o romanță de pahar – dar nici urmă de așa ceva în poetica lui Mircea Popovici, care își propune întotdeauna realizarea unui “dialog interior” de tipul celui al lui Mihail Bahtin sau al gâlcevei dintre mintea și trupul lui Dimitrie Cantemir.

Eternitate

În jurul meu lucrurile mimează eternitatea,
mai durabile sunt decât viața noastră debilă;
când ne despărțim de ele, alunecând ușor,
sunt inventariate, rezistă prin forma lor abilă.

Noi devenim cochilii uitate de posteritate și geologie,
buni pentru transcrierea istoriei cu figuri și modele,
nici zodiile nu ne mai pot descurca, ne topim,
dar lucrurile ne reprezintă după moarte, fidele.

Nu rezistăm mai mult, deși le-am dat forma,
chiar fără echilibru, cum sunt bibelourile sparte,
rezistă-n picioare, pot fi lustruite de praf,
dar nu mor niciodată, călătoresc mai departe.

De-ncremenește timpul, se face că mi-e somn,
dorm între obiecte, ce nu țin să respire.
Zadarnic vrem ca timpul să nu ne dea învinși,
merg trupurile noastre, în lut să se răsfire. (p. 20)

Poemul “Eternitate” aduce în prim plan ambiguizarea fenomenologică a perceperii irealității lucrurilor. Poetica dezintegrării “obiectelor” de către cuvinte începe la Mircea Popovici prin asaltarea ființei umane de către “obiectele” familiale. Se ghicește, dacă ne raportăm la celelalte poeme, că fără iubită, poetul nu-și mai găsește liniștea: “dorm între obiecte, ce nu țin să respire”, “merg trupurile noastre, în lut să se răsfire”. Rar s-a scris în literatura noastră o mai sfâșietoare incantație pentru regăsirea în moarte a iubirii, după versul bacovian “Dormea întors amorul meu de plumb”. “Eternitate” înseamnă regăsirea iubirii, plecate de pe pământ mult prea devreme. În acest sens, catrenul al doilea pare mai mult o rostire apoftegmatică. Mimetismul pe care-l capătă “obiectele” în mediul acvatic al “eternizării” iubirii ne aduce aminte de un capitol despre animalele mimetice din cartea lui Roger Caillois, Mitul și omul. Frangibil și casant este trupul omenesc – de aceea este comparat în al treilea catren cu bibelourile sau statuetele antice găsite de arheologi. Tot de aici deducem că nu numai sufletele, ci și substanța bună corporală “călătoresc mai departe”.

Dorința

Mi-e dor să dorm în cântec de muzici acrișoare
cu volatile triluri ce ies din piculine.
Vezi palmele coclite cum fumegă a toamnă?
Când vreau să mă asigur, trec roata peste mine.

Pe două fluvii șterse cu guma din atlas
trec podul tras degeaba, uitat în delta seacă,
în buzunar țin pumnii protestelor de luptă;
cu referințe proaste, pământul nu mă-neacă.

Să facem armistițiu, se-anunță vreme rece;
aprind țigări de trupă, tutun de archebuze
că-n multele privințe, depind de șovăieli
și-n zodiac sunt stele ce vor să mă acuze.

Mi-e somn de vorbe spuse, de vorbele mai vechi;
nu-mi cere o plecare prin obosit exod.
Dacă va ninge firul cel alb de mosorel,
mă voi opri când acul va trece peste nod. (p. 27)

Se parafrazează din titlu și din primele trei cuvinte “Mi-e dor” lungul poem al lui Gellu Naum, refrenul primei cărți despre Apolodor: “Mi-e dor, mi-e dor de Labrador”. Acentele criogeniei cuvintelor răzbat aici, în “Dorința”, prin strigătele curajoase de împotrivire la criza programată de către ultimul dictator comunist al Europei: “Să facem armistițiu, se-anunță vreme rece;”, “palmele coclite ce fumegă a toamnă”, “trec roata peste mine” (un Nastratin Hogea din caicul spre Isarlâc, mascat în Horea sau Cloșca), “trec podul tras degeaba” (o parafrazare la Lacustră, cu referire la întoarcerea-n primitivismul “piculinelor”, “muzicilor acrișoare” patriotarde). Mircea Popovici se inspiră în special din poetica lui Mihail Crama, dar îi reușesc într-alt fel “volatilele triluri” subversive: “uitat în delta seacă” amintind de campania secărilor bălților Dunării și redării lor agriculturii; “roata” de mecanizarea vieții sub comunism – după modelul planificărilor cincinale ale lui I.V. Stalin și ale lui Ceaușescu. Cea mai îndrăzneață expresie a revoltei intelectuale apare în două versuri: “în buzunar țin pumnii protestelor de luptă;/ cu referințe proaste, pământul nu mă-neacă”.

Toamnă fumigenă

Îmi este amintirea istorie de pulberi
atât de condensată și nici nu se îndură
să iasă din cutia blindată, de conservă
decât zvârlind cuprinsul în marea aventură.

Așa, închisă-ermetic, aduce a grenadă
ce scapă din strânsoare, o fumigenă ceață.
Aștept să vină toamna, vestală-n sărbătoare
Când struguri candelabre vor picura dulceață. (p. 29)

Poemul-cutie de conservă! Poem-cutie a Pandorei... Compararea “amintirii” cu o “istorie de pulberi” ne amintește de filmul “Prin cenușa imperiului”, făcând un à propos că regimurile comuniste se apropiau de final după lansarea reformelor Perestroikăi de către Mihail Gorbaciov. Zvârlirea “în marea aventură” a vitalului conținut din conserva cea de toate zilele – din unicele borcane sau amărâte conserve de alimente rămase pe galantare între anii 1983 și 1989 – poate fi percepută ca o pălmuire și acuzare a protejaților fostului regim dictatorial de la noi. Se face aluzie și la mașina “bindată”, la tancurile sovietice care n-au mai intrat nicicând în România după primăvara de la Praga din 1968, pentru că Nicolae Ceaușescu a știut atunci să tergiverseze prin obstacole administrativ-legislative așa-numitul plan de intervenții (de fapt posibilele represalii armate), stipulat prin unele prevederi ale Tratatului de la Varșovia, la care de fapt diplomații țărilor din blocul comunist observaseră multe lacune.
Poemul “Toamnă fumigenă” face referire și la revoluția din Ungaria, din anul 1958. Versurile “Așa, închisă-ermetic, aduce a grenadă/ ce scapă din strânsoare, o fumigenă ceață.” descriu foarte pe scurt o întreagă dramă, a adevăratei dizidențe, pe care intelectualii români puteau s-o manifeste în țară, împotrivindu-se tendinței naționalismului de tip comunist, ajuns la cote inimaginabile prin cultul personalității conducătorilor.
Mulți dintre membrii grupului literar “Albatros”, poeți precum Al. Lungu, Ben Corlaciu și Ion Caraion au luat calea exilului, devenind mai mult sau mai puțin cunoscuți acolo decât în propria țară, pe care n-au uitat-o niciodată; țară pe care Mircea Popovici o compară în 1987 cu un spațiu concentrațional, folosind un limbaj metaforic, aproape explicit în nuanțele sale protestatare: “Așa, închisă-ermetic, aduce a grenadă/ ce scapă din strânsoare, o fumigenă ceață./ Aștept să vină toamna, vestală-n sărbătoare”.

Laviu

Mi-s mâinile tăiate, din răni revărs boiele
în roș de sărbătoare și oglindite griuri,
albastru de la rufe și verde de sifon
dublând profiluri șterse, spălate în laviuri.

Cad de pe mine cârpe și pânze suflecate
ce vor să-și schimbe forma, să crească în valoare.
La ora când se-ngână păgânele sonete
pe jos rămân neșterse secretele murdare.

Le-așez pe ierarhie, pe teme, cronologic,
și peste ele suflu cum sufli în batistă
și se refac portrete, biografii aparte
ce se-nfiripă-n locuri ce știu că nu există. (p. 34)

Descaumarea pieii moarte, prin spălatul mâinilor în lavoare (sau “laviuri”) devine o tehnică poetică în sine, autotelică. E vorba de fapt despre un ritual, de inițierea metodică în curățirea periodică a propriei conștiințe: “Le-așez pe ierarhie, pe teme, cronologic”. Ca om responsabil, poetul se simte un țap ispășitor, purtat prin capiștea sfântă, împodobit cu ofrande (“Cad de pe mine cârpe și pânze suflecate/ ce vor să-și schimbe forma, să crească în valoare.”), apoi azvârlit în pustie, cu toate “secretele murdare” ale inconștientului colectiv jungian. Osanalele de Partid, omagiile către cuplul Ceaușeștilor sunt redat prin simbolul poetic al auzirii “păgânelor sonete” într-o “Cântare a României” însângerate, flămânzite, înghețate. Discursul poetic este dezarmant, tocmai prin discreția, marea precuație de-a se constitui precum mantrele, sau rugăciunile Psalmilor, Talmudului și Coranului, într-un cvasianonimat cu forță regeneratoare.
Primul vers amintește de silirea lui Seneca de către Nero să-și pună capăt zilelor. Al doilea pare o sarcastică referire la saturnalii și petreceri cinegetice pe care le făceau mai marii țării, ștabii Partidului. Cromatica acestei strofe întâi este stridentă – roșu, gri, albastru, verde – “boielile” de Paști amintind de trecere, de “Pesah”, de robia faraonică instalată parcă pe vecie. “Verdele” sticlelor “de sifon” cu acele dungi încrucișate pe ele, este simbolul poetic al damnării cetățeanului de rând, într-o atmosferă de panopticum, de urmărire și suspectare a oricărei libertăți asumate.

Scrisoare fără răspuns

Ce ard dincolo de chibrituri
decât degetele așezate vreascuri în cruce
și de ce mi-aud pașii în marșul “Sambre et Meuse” ?

Am s-adun și arunc ce-am strigat
în desfrâu decibelii din strofă odată cuminți.
N-am făcut decât ronduri de noapte
când eram o petardă sărită din minți.

Mă cunoști dintr-un grafic, sunt un procent
așezat lângă simțul valorii pierdute
și sunt risipit între grilaje
când străjeri mă gonesc din cetăți și redute.

N-am convins pe nimeni cu ligamente
de versuri cuplate-n nesfârșite protozoare.
M-au adus înapoi mari serbări de asfințit
Și stau degeaba astăzi, deci e sărbătoare. (p. 35)

Mircea Popovici nu a fost semnatar al vreunei scrisori deschise, de protest către Ceaușeșcu, precum Liviu Ioan Stoiciu (v. Jurnalul stoic al acestuia, din 2002, în care deconspiră faptul că a fost filat de către Virgil Măgureanu – cel care a afirmat cu perfidie că el însuși a fost arestat la domiciliu în 1989). Dar poemele protestare ale sale sunt veritabile “scrisori deschise” sau rechizitorii. De aceea își intitulează acest poem protestatar “Scrisoare fără răspuns”, simulând doar tonul elegiac, precum Radu Stanca, Mihail Crama, Ion Caraion sau Al. Lungu. De altfel îl și parafrazează pe Radu Stanca în versurile celui de-al doilea catren: “Am s-adun și arunc ce-am strigat/ în desfrâu decibelii din strofă odată cuminți./ N-am făcut decât ronduri de noapte/ când eram o petardă sărită din minți.” Mânia lui M. Popovici caută însă căile de sublimare artistică în atmosfera carnavalescă a serbării lui Moș Gerilă (cadru prin excelență criogenic, pentru că românii nu mai aveau ce să pună pe masă, decât “totoșei” și tacâmuri).
Chiar din primele versuri, de-un sarcasm incendiar – “Ce ard dincolo de chibrituri/ decât degetele așezate vreascuri în cruce” se observă terapia de șoc a înfometării populației, dușul rece al mâinilor ce controlau caloriferele, așadar toată recuzita unei crioterapii cu polisemantismul cuvintelor artistice.

Retragerea cu torțe

Mai te retragi cu torțe spre balticele mări
sau poate alt capitol s-a șters cu apă tare?
Pe scări de lemn coboară, pătate de vopsea
căruțe cu viori în pagini literare.

Adie un parfum de amânare ștearsă
cu perle de amurg ce cad pe manuscris
și-un orizont exact închide-n unghi lumina
unei statui pe plajă ce doarme fără vis.

În flăcări reci și mute de liliac în zbor
nu mă zorește nimeni ca să devin mai crud.
O lume călătoare e-n vodevil de bâlci
și-n semiton de spațiu încerc să te aud.

Mai umblu mult dispers prin timp de cositor
la zei topiți pe zid de irosite forțe
sau în comun, la mese, cheflii ce nu-i cunosc
îmi vor eterniza retragerea cu torțe? (p. 36)

Discursul poemului “Retragerea fără torțe” contrazice, paradoxal, clișeul internațional din titlu, fiincă limbajul artistic devine mult mai dur și explicit: “nu mă zorește nimeni ca să devin mai crud”. Se face à propos, încă din primul catren, la limbajul de lemn al Partidului și al Elenei Ceaușescu, parafrazându-se poezia “În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu : “Pe scări de lemn coboară […]”. Scepticismul se îmbină, la modul paradoxal, cu pamfletul, caricarea peisajului : “parfum de amânare ștearsă”, “perle de amurg ce cad”, “lumina/ unei statui pe plajă ce doarme fără vis”, “flăcări reci și mute de liliac în zbor”, “o lume călătoare e-n vodevil de bâlci”, “timp de cositor”, “zei topiți pe zid de irosite forțe”. Ambiguizarea metaforelor conduce la impresia că întreg spațiul intră în antropomorfoză, ca la Parusia Domnului, când vor fi înnoite pământul și cerul, lipsind însă de la nunta Mielului Hristos toți acei “cheflii ce nu-i cunosc/ îmi vor eterniza retragerea cu torțe?” – care, sub dictatură, “stau în comun, la mese”.
Mircea Popovici dovedește a fi la curent (prin metafora “semiton de spațiu”) cu teoriile textualismului francez, după exemplul dat la “Albatros” de I. Caraion, care a fost din 1967 până la moarte în 1986, unul dintre puținii noștri letriști, concretiști – ce au aplicat poezia vizuală, concretă, fonică.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!