Mediu
I.
— Salut! M-am născut.
Am câteva minute
și încă mă chinui să-mi deschid ochii.
— Te privesc de la capătul celălalt al timpului.
Ochii tăi sunt singurii
care încă nu au văzut nicio dezamăgire.
II.
— Aud multă lume în jur și mi-e frig.
— Frigul de acum e începutul.
Ianuarie își strânge garoul de gheață pe geam,
spitalul miroase a fier și a aer străin.
Dar ai în tine o căldură
pe care eu am pierdut-o pe drum.
Ajută-mă să mi-o amintesc.
III.
— Cum să te ajut, dacă eu abia învăț să respir?
Aerul tău de adult mă arde în plămâni,
iar tu îmi ceri să-ți fiu călăuză.
— Mai stai o secundă în semiîntuneric,
nu te grăbi să vezi lumea prin ochii mei obosiți.
Zăpada asta o să ne înghită pe rând
toate urmele.
IV.
— Mi-am deschis ochii.
Totul în jur e alb, la fel ca zăpada de care-mi spui.
Suntem singuri, nu-i așa?
— Suntem doar noi doi, blocați în ianuarie.
Eu am palmele înghețate,
tu ai pumnii strânși și toate întrebările lumii.
Nu plânge.
Zgomotul de afară e doar viața care ne caută.
V.
— S-a făcut liniște,
iar albul zăpezii s-a mutat pe o foaie de hârtie.
Strâng în pumn un corp străin din plastic
și învăț să zgârii lumea.
— Nimeni nu-ți spune că marea sortare a început deja
și că primele tăieturi nu vor sângera la vedere,
iar viața își pregătește catalogul.
Ai schimbat aerul din plămâni cu cerneală, ca să poți supraviețui.
VI.
— Nici nu știu când au apărut primele fire albe.
Cândva număram iernile pe degete.
Acum ele trec prin mine fără să lase urme.
— Ochii care se chinuiau să se deschidă
privesc acum doar în jos.
Ai învățat să scrii, ai învățat să taci,
dar ai uitat să te mai miri.
VII.
— Mă pierd pe trotuare noaptea,
bolborosesc propoziții pe care nu le voi zice niciodată.
— Privirea ta căuta un adăpost
în ecranul unui telefon sau într-o fotografie din senin.
VIII.
— A intrat în cameră și a aprins un chibrit.
A apărut o singură scânteie și am văzut primăvara.
— Te-ai lipit de o haină străină doar pentru că era caldă.
Lumina s-a stins repede.
Acum miroase a fosfor ars și a cearșafuri reci.
IX.
— O văd uneori prin geamul unui tramvai,
ținând de mână un copil care nu e al meu.
Privirea ei mă mătură din mers, ca pe un ecou ce trebuie amuțit.
— Hainele lor s-au uscat demult în alt cuier.
Tu ai rămas pe peron, singur, în bătaia viscolului.
X.
— Cinci ani au înghețat peste acea îmbrățișare,
iar timpul a trecut fără ca ei să mai știe de mine.
A rămas doar o cicatrice care merge cu mine prin viscol.
— N-o acoperi, las-o să meargă cu tine.
Ia din nou cerneala, ia din nou stiloul și adu-ți aminte de ei,
zăpada le-a înghițit toate urmele.
Suntem din nou doar noi doi.
XI.
— Au plecat demult.
Le aud încă vocile în somn,
dar ei sunt deja într-o altă poveste.
— Aerul din jur a rămas decupat pe forma lor,
iar liniștea asta e mai grea decât orice zgomot.
Te-am învățat să respiri,
dar nu ți-am spus nimic despre inimă.
XII.
— Te-am ajuns din urmă, stau în fața ta acum.
Cercul s-a închis exact aici, pe trotuarul ăsta înghețat.
— Ne privim prin aburul respirației
și purtăm aceeași oboseală în oase.
Hainele tale sunt noi, ale mele sunt vechi,
dar frigul ne strânge la fel.
Eu rămân aici.
Tu mergi mai departe.
XIII.
— Pssst!
— Salut! M-am născut.
Mi-e frig.
Te cunosc?
— Da.
1012
1
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Anonim AnonimR
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 610
- Citire
- 4 min
- Versuri
- 97
- Actualizat
Cum sa citezi
Anonim AnonimR. “13 strofe.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/anonim-anonimr/poezie/14202969/13-strofeComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.