| = recuperează-ți dumnezeirea | Cozmescu Valentin [15.May.09 12:36] |
| deși nu ți-ai pierdut-o, totuși dai semne evidente că te-ai rătăcit pe undeva de ea, dumnezeirea care ești. Iar rătăcirea care se preface că te umblă prin despicarea pe care o rumegi (intre rațiune și suflet, intre nefericire și fericire, intre moarte și nemurire) îți dă permanent starea de ducă dincolo, spre salvare. Desigur, când "funcționezi" în economia lui "a avea", "a face", "a iubi", "a plânge", "a ferici" deja ești cumva într-o zonă de uitare a lui "a fi". Ești într-o zonă în care iei ca atare sufletul, rațiunea, iubirea, pe celălalt, ca și cum toate astea își sunt suficiente sieși. Încearcă, cum vei putea, să palpezi măcar în treacăt marginile pasiunii și vezi ce se întâmplă. "Rechizitoriul" pe care l-ai făcut tu "aventurilor" tale pasionale și "întâlnirilor" tale cu ceilalți sunt în desuetul neașezării de la care te reclami. Iar eventuala splendoare a pasiunii, a minciunii, o ratezi tocmai prin abandonarea lor în fixații salvatoare de genul "Suntem nefericiți deținând ambele minciuni și ele ne domină existența. Spre bucuria mea mai pot fi salvat de ele lâsându-le la mâna firii, astfel anulându-se reciproc." Abandonul și falsa încremenire sunt evidente. Și tot evident este că te doare-n cot de nefericire, minciună, existență, bucurie, salvare, firesc, atâta vreme cât le rătăcești fără pasiune (sic!) în uitarea ființei. Iar semnul cel mai elocvent al acestui fapt este acela că încă te mai "chinuie" fantasma nimicului. De ce oare nicăieri este mai gol decât undeva? PS: rândurile de mai sus nu sunt dinspre mine către tine, ci dinspre simpla umanitate care ne îndumnezeiește. | |