| = prabusirea | Ioana Geier [02.Mar.09 11:00] |
| ..."Si totusi prabusirea isi are rostul ei."...Da,in acel moment ajungi sa te cunosti cu adevarat, sa-ti testezi limitele, rezistenta. Impactul psihologic al acestei proze este unul benefic, pentru ca are claritare si forta de percutare imediata, prin fraze directe, reflexive. Cu simpatie, JO | |
| = fără rost dar rostitor | Doru Dorian David [02.Mar.09 14:18] |
| O introspectie lucida, sferica, profunda; inaltarea si prabusirea (extremele)nu inchid, nu capatuiesc, nu inlesnesc acel sfarsit tragic neindoielnic! Iata scriitorul imblanzind sufletul, cautand acel echilibru care nu se frange dar care in esenta singularizeaza, insingureaza... "la urma-urmei fiecare vede ce vrea el sa vada" ori "Fiecare alearga dupa putinul promis... etc "Uite ce cred, viața fiecăruia se sprijină pe viața celorlalți, când unul pleacă, ceilalți simt mai puțin sprijin și atunci o iau de la început, își reconsideră echilibrul, căutarea. Tuturor ni se întâmplă… Facem asta mereu, căutăm priviri compatibile, deschise… căutăm dragoste. Întindem brațele spre rotundul umerilor pe care-i putem cuprinde în palme și chiar avem nevoie de ei, de umerii aceștia uneori goi, alteori plin de zorzoane străine, strălucitoare. Îndoiala apare mai târziu, atunci când înțelegem că oricare din noi poate fi înlocuit. Ultimele vin întrebările, acele întrebări care nu-și găsesc niciodată răspunsurile, sunt doar bănuite." Un mesaj inaltator batrane, scrib! Un gand bun | |
| = despre neimblanzire | Sorin Teodoriu [02.Mar.09 18:22] |
| JO, este nevoie de trairi, asa se spune, ca ele te indruma, prin ele te regasesti in randuri, ascuns sub cine stie ce par lung, ori scurt, blond ori brunet, mai ales brun... un fel de val urias de smoala, in mijlocul lui ti-ai putea gasi linistea. Asa crezi sau speri si iti place sa simti iluzia. Prabusirea? Face parte din viata, n-am stii cum a fost deasupra daca n-am ajunge jos, n-am aprecia sinceritatea rara, din ce in ce mai rara, ne ferim de ea din instinct. Doru, sufletul nu poate fi imblanzit: el cere drept si simplu, iti arata drumul, lumina sau cum s-o numi calea pe care ar trebui s-o urmezi. Atunci intervine judecata aspra, taietura de bisturiu, precizia de care nu avem nevoie dar pe care o respectam... atunci continuam o existenta seaca dar legata de ceva de care avem nevoie ca structura sociala, ca nivel material... din pacate si nici nu stii cand ai pierdut sansa de a urmari lumina, nu se mai vede. E bine, te simti bine, poti bea licoarea cea mai scumpa, poti conduce masini sofisticate, poti intra in hoteluri de lux, te simti mare. MARE! Deziluzia vine mai tarziu, auzi o melodie, o cunosti, faci parte sau mai bine zis ai facut parte din ea si atatia ani te-ai ferit s-o auzi si uite ca vine ziua cand melodia apare la nu stiu ce post de radio. Asculti despre tine, iti auzi cuvintele, cantec fara rost... durerea ascutita din capul pieptului reapare si atunci totul se darama. Cad zidurile de aur, se prabusesc fatade si spoieli moderne... ramane un zid stirb si... tu. Precum un text fara rost. E momentul in care sufletul neimblanzit iti da o lectie, prea tarziu. E prea tarziu, daca intelegi ce vreau sa spun. st | |