| = "Despre conexiunile tuturor lucrurilor." | Maria-Gabriela Dobrescu [31.Jan.09 10:18] |
| Bănuiam că urmează să-l cunoaștem pe Filip, poetul singuratic, veșnic nemulțumit, încorsetat în tabieturi la care nu ar renunța pentru nimeni și nimic. L-ai descris perfect. În timp ce citeam, imaginile descrise mi se derulau ca și cum eram acolo și îl priveam de undeva dintr-un colț. Există totuși o ființă pe care poetul tău a acceptat-o aproape. Un animal de companie. Asta înseamnă că, totuși, undeva în sufletul lui rănit a mai rămas un loc ce trebuia umplut cu iubire. Poate era doar într-o pauză. Ce m-a făcut să cred asta? Felul în care vorbește despre Amy. E un nou suspans pentru noi. Nu îi știe vârsta, dar pentru prima dată după mult timp își dorește să se întâlnească cu cineva. Și asta cu tot dinadinsul. Iubirea pentru Francesca îl trage mereu înapoi. Îi simte lipsa, în holul în care fusese altădată camera lor e mereu iarnă, își dorește să meargă cu ea la Praga, chiar dacă asta înseamnă o singură zi. Mi-a plăcut mult ideea locului în care vor fi decernate premiile. Un loc care va dispărea, un loc care există doar pentru o zi. Sunt multe lucruri de spus. Mă opresc aici cu speranța că am înțeles ce trebuia înțeles și că tu vei scrie la fel de bine până la final. Final pe care eu una mi l-aș dori fericit. Știu că poeții se tem de liniștea și de echilibrul, despre care cred ei, că o femeie poate să ți le ofere, mi-ai spus-o chiar tu când am scris "Labirintul". Dar dacă...? Aștept continuarea. Maria | |
| = câteva observații | Laurențiu Ion [31.Jan.09 11:38] |
"daimoni" - demon sau dimon "Dar trebuie să ne vedem, ca să înțelegi." - ca_să Trebuie să recunosc că această parte a poveștii este mult mai bine scrisă. Apreciez claritatea, fraza scurtă și nervoasă ce susțin fiecare idee aproape perfectibil. Aceste opriri gen: "Desfăcu larg mâinile de-a latul patului. Diminețile! [...]" ; "Întunericul le ține pe toate departe. Și pe toți! O, da, întunericul!" nu prea au cum să plictisească autorul, însă aici nu s-a exagerat cu folosirea lor, deși am observat la câțiva autori de pe Agonia această problemă. De obicei, când citesc o proză, încerc să mă identific cu anumite personaje, să le înțeleg gândirea și/sau să mă pun în locul lor. Culmea, m-am impiedicat la final de: "Va fi o imensă și strălucitoare minciună, o impecabilă ironie, dar vreau să fiu acolo cu tine.", mai precis de imensa și strălucitoarea minciună. Acea strălucirea nu-mi pare a fi verosimilă, cel puțin din punctul de vedere al unui personaj sub o presiune oarecare. În schimb, în descrieri, în intervențiile tale, poți folosi aceste mijloace de înfrumusețare, însă la personaje trebuie să fie cât mai natural, să curgă, ca și cum replicile sunt copiate după personaje reale. Ar suna mai bine: "Va fi o imensă minciună, o impecabilă ironie, dar vreau să fiu acolo cu tine." Cam atât, sunt mici ghemotoace, dar per ansamblu e foarte bine. Condeiul de prozator nu lipsește, de asta te asigur! O zi frumoasă | |
| = erată | Laurențiu Ion [31.Jan.09 11:39] |
| Acea strălucire [...] | |
| = offf, caline, mi-ai 'omorat' finalul!!! dar... | Anca Roshu [31.Jan.09 14:21] |
| am citit repede, repede, in diagonala, partea asta a 2-a, sau a 3-a de la rochia de bal. dupa care am citit pe indelete. dupa care am citit din nou. si m-am suparat. ca eu aveam deja un final, in care cezar si cu francesca traiesc impreuna pana la adanci batraneti! :) dar daca aflu acum ca ei fac psihoterapie si ca el...hmmm, nu mai se potriveste deloc! :( acum, serios vorbind, m-am implicat foarte tare in povestirea ta. abia astept sa vad urmatoarea parte din rochia de bal, si de fapt, sa apara, in sfarsit rochia de bal. o sa apara, nu-i asa?! imi place cred ca la fel de mult ca prima, personajele sunt din ce in ce mai bine conturate, si, daca n-as fi stiut ce poezii frumoase scrii, lupule, as fi zis c-ai scris proza toata viata! altfel, suspansul ma omoara....astept cu nerabdarea partea a IV-a! :) | |
| = D-le Călin, nu credeam că... | Emil Iliescu [31.Jan.09 19:16] |
| D-le Călin, nu speram că Filip a însemnat deja atât de mult pentru Francesca! Doar intuiam, și, cum în intuiția bărbaților nu te poți baza... Povestirea devine tot mai aromată. Parcă aș sta pe o terasă sub un tei bătrân și parfumat și aș răsfoi iubirea dintre Fil și Francesca asemenea unui evantai japonez, unde fiecare imagine ce se deschide este un mic univers! Introvertit și nocturn, nici nu se putea o combinație mai fericită pentru Filip! În schimb, Francesca...pe care el evită să o privească drept în ochi( aici este un atu formidabil al ei față de bărbatul închis și indecis mereu). Francesca știe ca un maestru al scenei shakespiriene să-și ascundă trăirile: "Pe fața Francescăi nu se putea citi nimic. Era maestră în asta atunci când și-o propunea. Și și-o propusese de la primele preparative cu paiul și șervețelul. Pielea impecabilă a feței nu trăda nici un mușchi clintit, dar Filip nu observă că o unghie de-a ei străpunse de-a binelea un pliculeț de zahăr." Amy va fi un personaj care poate contrabalansa sentimentele difuze acum ale lui Filip. Dar va fi foarte greu: el a iubit-o pe Francesca undeva într-o cameră, care azi nu mai există, dar el trece dimineață de dimineață pe acel hol, ce a luat locul camerei, care nu poate să nu păstreze urma pașilor ei mici, respirația ei după somnul de noapte profund și odihnitor la pieptul lui, glasul ei cristalin!). Rochia de bal...pe care Anca o așteaptă cu nerăbdare... Și nu numai ea... Rochia aceea o poate purta Francesca la recepția de la Praga sau poate Amy, într-una din întâlnirile ei la Londra cu Filip...Cine știe... Autorul știe mai mult ca sigur...! Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = La taclale | Călin Sămărghițan [31.Jan.09 20:21] |
| Dragi prieteni, cu aceeași bucurie vă citesc rândurile și vă invit la taclale. Sunt într-o binevenită pauză, că m-au epuizat personajele astea cu fițele lor. Fiecare vrea acum câte ceva, că vrea mai așa, că vrea mai altfel. Unu nu mai poate să zică aia, altul vrea să fie altfel. Și toate sporovăiesc acum în capul meu. Le-am trimis frumușel acasă, și să mă scutească vreo câteva zile, până mâine măcar. Dar o să-mi fie dor de ele. Normal că nu le-am spus asta. Apoi, pe un personaj care încă n-a apărut, deja l-am schimbat. De la culoarea părului și până la fondul rolului. A fost mai ușor cât timp încă n-a scos nasul. Am mai schimbat atitudini viitoare, dar, ho!, încerc să le strunesc. Sper să nu-nceapă să se dea-n stambă pe-aici. Bon. Dumneavoastră? Să vedem cât pot să vă spun. Maria Gabriela, locul acela de decernare a premiilor e fain, da. Și mie mi-a plăcut ideea. Știam eu că lorzii englezi ne pregătesc o surpriză. Va trebui să-l întreb pe Fil ce-i cu animalul ăla de companie. Eu cred că-i un greiere!?! Cu finalul, îți închipui că n-am cum să mă pronunț. Există chiar o variantă pe care o cam scap de sub control, și nu știu cât se va prelungi în acest caz toată povestea asta. Dar e foarte tentantă. Nu știu dacă Fil e poetul de care spuneam eu prin alte părți. Dacă dă naibii poezia și se însoară? Atâta-i trebuie! Laurențiu, e "daimoni" acolo. Și mie mi se pare scrisă ceva mai bine decât prima. Mă bucur că-ți plac "opririle" acelea de care spui. Au rolul lor, nu? Și eu am obiceiul de a-mi declara preferința față de unul sau altul dintre personaje, dar am realizat că nu pot să fac asemenea nedreptăți aici și am început să țin la toate. "Strălucirea minciunii" vrea să facă parte din arsenalul cu care Fil se flagelează mereu. Totodată e și un capăt de ligament pentru ceva ce, poate, va apărea mai încolo la nivel ideatic. Dezvălui acest lucru întrucât nu sunt sigur că-l voi și face. Ar merge "colosală" acolo, dar deocamdată las "strălucire" ca să am de ce să mă agăț mai departe. Voi explicita la vremea potrivită. Dacă ajung la final am să vorbesc mai mult despre text. Ei, Anca! Anca, Anca! V-am spus să aveți grijă să nu fiți dezamăgiți de personaje. Să nu vă atașați chiar așa de ele. Încă nu le cunoașteți. Mă bucur că te-ai implicat în poveste, te văd că te-ai implicat, eu chiar nu mai pot să ies acum din ea. A început să mă împresoare atât de strâns că deja se amestecă lumile, de nu mai pot nici să trec strada. Dacă dă un autobuz peste mine? Suspansul... să vedem, nu cred că va omorî pe nimeni. Rochia, rochia, of rochia aia! Deschideți porțile! Păi, chiar nu pot să spun nimic deocamdată, că ea, rochia, se va supăra pe mine. Cineva îmi spunea pe mail că toate obiectele sunt personaje acolo, și nu pot să zic că nu avea dreptate cât de cât. Dar, la final, dacă o să mai ținem minte asta, o să am ceva de spus la acest subiect. Domnule Emil, sunt mulți care nu credeau că legătura dintre ei este atât de veche, deci n-ați greșit. Are și intuiția asta ființa ei. Iar surprize sunt sigur că vor mai fi. Îmi place că ați spus că fiecare imagine e un mic univers. Aveți foarte mare dreptate. Autorul chiar caută în mod special așa ceva. În ceea ce privește rochia, of!, credeți-mă, îmi stă foarte pe vârful limbii să spun ceva, și fac eforturi mari să nu dau încă nici un indiciu. Răbdarea se mută în terenul meu acum, dar mai aștept. O să dau un premiu pentru cea mai bună interpretare. Acum mă duc, că de atâta vorbă m-au invadat iarăși și au început să-mi bată-n fereastră. Mai vorbim. | |
| = ... | Silvia Bitere [04.Feb.09 18:47] |
| Am citit rochiile I, II, III. Nu mă pot exprima momentan. Aștept rochia IV, deci te citesc, ca să se știe. Am eu o vorbă. Te urmăresc. Silvia | |
| = încă | Călin Sămărghițan [05.Feb.09 16:24] |
| Silvia, cred că știam că mă citești. Nu vreau să prelungesc așteptarea, dar văd că pentru IV mai durează. Toane! | |
| = ep. III | Petru Teodor [24.Apr.09 20:33] |
| Relatarea unei morți calculate (corecturi și notițe pe marginea paginii): - "Rearanjă pliculețele de zahăr și împături atent un șervețel." * se conturează Fillip și, ceva mai bine, relația Francescăi cu Fillip; * se anticipează ceva; * Fillip își dorește ca Francesca (este important!) să vina cu el la Praga (al doilea element important este faptul că acea Praga este orașul tinereții lui Fillip, este un paradis vechi, pierdut); * măștile lui Fillip sunt măștile sufletului, pentru că Fillip este sufletul poeziei (partiturii), el este personajul central... * Amy pasager, apare asemenea îngerilor, la o depărtare nedefinită, doctorul și traducătorul; evident Amy va fi proiectata la momentul decernării, in Praga; Fillip se așează pe covor, în genunchi, chircit atunci când vorbește cu Amy și îi face "un poem întreg" (Fillip sufletul poeziei se poate exprima doar prin poezie, prin personajele sale; de aceea poemul!); * Cezar, pământul, gloria lutului, este o ființă subterană, ce trăiește în casă - nu îl vedem ieșind din camere undeva înafară - doar privește după ce coboară în bucătărie "pe fereastra largă grădina cu pomii mici și aliniați" și zice ; evident nu înțelege rostul grădinarului; este cel plin de calm și cumpătare, pentru că știe că vrea-nu vrea Francesca tot se va întoarce la el; aici se vede simbolul Francescăi - de trup al poeziei (carnalitatea poeziei), cel (cea) care vrăjește, acaparează privirea și disprețuiește totul, pentru simplu fapt că nu îi sunt accesibile dorințele altora. 8 hai totuși să nu anticipam prea tare! (va urma) cu respect, pt. | |
| = Se așează apele nelimpezi | Călin Sămărghițan [05.May.09 10:41] |
| Despre III mi s-a mai spus că pare lungită și inutilă, dar și eu o văd ca parte necesară conturării acestor două personaje. E partea care l-a dărâmat pe Cezar definitiv în ochii multora. Tot timpul se anticipează sau se explică câte ceva. Acestea sunt ”conexiunile” care acaparează toată atenția lui Filip. Drumul la Praga e singurul lucru care ”se întâmplă” în toată proza, Filip crede că e Marele Vis și marea împlinire a vieții lui. Îl privește tot ca pe un act estetic prin excelență, un fel de paradă. Pentru ca el să aibă certitudinea că rămâne ”marele neînțeles”, merge la Praga cu o ”mare minciună”: aparenta pentru public relație a lui cu frumoasa Francesca. Aici e mobilul și centrul de greutate al prozei. Eu am încercat să-i dau și un sens secund, de autoflagelare a lui Filip, poate cu o vagă rămășiță de speranță, că Francesca va rămâne apoi cu el. Măștile sunt foarte importante, dar apare ideea doar la începutul părții a patra. Francesca îl cunoaște foarte bine pe Filip, ea știe că din reflex de autoapărare el poartă măști ca niște scuturi. Aici apare doar ideea. Francesca îi mulțumise pentru bunătatea lui (dar îi reproșează în continuare trufia, mizantropismul lui funciar, îi spune că ar trebui sa fie bun, înțelegându-se că-i reproșează răutatea). Din Amy am vrut să fac un personaj mai important. N-a ieșit. S-a retras discretă din peisaj. Da, Cezar nu înțelege lumile altora, el e limitat la propria lui lume. Ironia este că tocmai el o are pe Francesca. | |
| = ... | Petru Teodor [05.May.09 11:52] |
| ... eu centrul de greutate îl simt în scena morții O. (mă rog, nu este o moarte reală, pentru că esența lucrurilor nu poate muri; iar O. este o esență) - la decernarea premiului (scena peste ape, iarăși un simbol foarte bun); din parcurgerea întregului text, Fil devine simbolul omului/ființei, care trăiește într-o minciună, dar frumoasă, plăcută, caldă, cu sentimentul că înlăuntru se află adevărul; deraparea/declicul se produce atunci când "adevărul" interior se arată ca fiind și el o minciună. Mi-a plăcut formularea "mizantropismul lui funciar"; pe marginea ei - Filip nu poate fi bun, pentru că nu înțelege rostul lepădării hainelor/crustei (asta e ceea ce-i reproșează Francesca); el se complace în închisoarea și lanțurile lui, chiar și atunci când eliberarea nu mai pare intangibilă (Ol.); când își ratează șansa (presimțită chiar din ep. III scena Fr.-Fil), caută să nege totul și, în primul rând, pe sine; el (Fil) minte când refuză universul exterior, minte construind universuri paralele, asta deoarece nepăsarea (adică lipsa refluxului) este cea care îl rănește (de unde se vede clar minciuna; de ar fi fost absorbit de Universul pe care-l crează, nu l-ar mai fi atins realitatea; dar Fil. are venele în real, este corupt de acesta); Francesca știe că Fil apartine lumii, chiar dacă profund o neagă; de unde și siguranța ei în iubirea lui, iubire pe care o folosește ca pe-o pârghie pentru a se sălta pre sine. Da, drumul la Praga este singurul lucru care se întâmplă; ar fi trebuit să fie o încoronare, asemeni basmelor, dar el alege minciuna drept soață (reflectarea în oglindă), așa încât eșuează lamentabil participând la pseudoritual (simulacrul celui real; al acelui ritual asemeni unei nunți simbolice, prin parcurgerea drumului alături de Ol. și recunoașterea astfel a iubirii și apartenenței înalte din sufletul său); el o alege încă înainte de a porni către Praga, astfel încât de la acest punct încolo finalul devine previzibil. | |
| = Fără pretenții de cunoscător... | Bogdan Patrulesei [05.May.09 13:31] |
| Nu am pretenția că sunt în măsură să fac comentarii pertinente de ordin estetic sau stillistic așa cum am citit mai sus, dar îndrăznesc să-mi spun părerea cu privire la Filip, Poetul. Pentru el, ca om, este dureros să trăiască o iubire neîmplinită, dar ca poet, nu are voie să cauterizeze acest izvor sângerând din inima lui (oricât de masochist ar părea), pentru că nu mi l-aș mai putea închipui scriind (decât poate pentru o scurtă perioadă) alături de Francesca. Dragostea împlinită, consumată, trece inevitabil într-o altă etapă. Fie, arde și usucă grădinile sufletului, transformându-le într-o imensă sahară galbenă și stearpă, fie, se metamorfozează într-un sentiment de camaraderie, parteneriat roditor, domestic. Cred că Filip trebuie să-și asume suferința pentru a-și împlini destinul său de poet. Cu respect, Robert (Bogdan P.) P.S. Nici nu cred că vrea, într-adevăr, să fie "total" cu Francesca. | |
| = Este! | Călin Sămărghițan [05.May.09 14:36] |
| Foarte bine văzut. Bogdan Patrulesei, Robert, așa este! Ceea ce spui este exact tema ”Fetei din livadă”, poate stângaci expusă de mine acolo, dar aici, în ”Rochia de bal”, aceeași temă funcționează tocmai ca substrat al tuturor acțiunilor lui Filip. Perfect de acord. Nu numai că nu vrea, dar el este atras doar de femeile care nu pot rămâne cu el, incompatibile, pentru că doar acelea îi ”întrețin” starea poetică, de aceea el ”n-o vede” pe Olivia (la vremea scrierii, domnul Emil Iliescu sesiza pe undeva lucrul acesta). Femeia îți dă echilibru și-ți oferă împlinirea, ori un poet scrie tocmai din dezechilibrele lui emoționale și din neîmpliniri. E un fel de ”masochism”, spui bine, de dragul creației, eu chiar îl transfer la un moment dat asupra Oliviei când își oferă propria ”porție de otravă” pe malul Vltavei. Dar acolo îmi place să cred că ”jocul” acesta se desfășoară pe un alt plan... Mulțumesc pentru trecere. | |