| = Literatură bună | Emil Dogaru [30.Oct.08 14:41] |
| Oh, da, iată un text minunat, unul dintre cele mai reușite din ultimele zile. Rezumă în el o viață, parcă. Este și foarte bine realizat literar. Exprimare limpede, cursivă, de-o simplitate cuceritoare, deși abundă în metafore. Substanța lor poetică însă îmbogățește textul, fără a-l îngreuna. Par naturale și nu căutate. Sincere felicitări! Mi-aș permite și o sugestie. Aș înlocui forma nominativă Maria cu unul din vocativele: Marie sau Mărie. Încă o dată: Bravo! | |
| = Întotdeauna ne este greu... | Emil Iliescu [30.Oct.08 16:41] |
| Întotdeauna ne este greu să ne gândim la despărțirea de viață și căutăm să ne agățăm de ea prin gesturi și cuvinte. Dar vine clipa aceea tainică, atunci când simțim în noi chemarea de dincolo, mai ales dacă înaintea noastră a plecat să ne deschidă potecă cineva foarte drag. Proza ta strălucește de sensibilitate, gradând în mod sugestiv ultimii pași, pe care bătrânul îi face spre șoapta de despărțire. Imaginile cuprind esența trecerii spre neființă, parcă și natura împrumutând ceva din neputința umană: "Luna pălise binișor și se cocoțase în mărul din spatele casei unde își făcuse cuibar din puținele frunze rămase pe ramurile din vârf" sau "Acum îi cădeau frunzele ca niște aripi fără viață și fără folos". Este o pledoarie pentru iubirea care trece dincolo de respirația cerului, căci ce mult înseamnă să pleci de aici cu gândul și cu privirea spre cel sau spre cea, cu care ai urcat dealurile grele ale vieții atâta amar de ani. Așa cum spuneam și în comm-ul de la textul tău despre aripi, ai puterea de a da cuvântului mireasma poetică și greutatea semantică. Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = Bătălia cu toamna | Maria-Gabriela Dobrescu [30.Oct.08 19:25] |
| Te-am citit din nou cu aceeași plăcere. Un text care redă într-un mod deosebit plecarea lui nea Grigore spre cele veșnice. Moartea, care îl surprinde la mormântul Mariei, este într-un fel o răsplată a dragostei ce i-a legat pe cei doi. Imaginile pe care le-ai creat sunt deosebite și m-au cucerit: "frunzele cădeau ca niște aripi fără viață și fără folos", "pomii arși de focul toamnei". Cu prietenie, Maria | |
| = „clipa de pe marginea patului” | Zaharia Ramona [30.Oct.08 18:44] |
| Mie îmi place foarte mut textul tău pentru că "văd" toate gesturile. Nu rămâne nici măcar o zonă umbrită, e ca un film. Ultima zi în cele mai mai firești cadre - apropierea aceasta caldă face senină trecerea. | |
| = copleșită de atâtea aprecieri! | Roman Anamaria [31.Oct.08 01:11] |
| Emil Dogaru, sunt plăcut surprinsă de comentariul făcut textului meu. Îți mulțumesc pentru aprecieri. Adevărat, deși am prezentat doar ultimele ore din viața bătrânului, am încercat să-l fac pe cititor să înțeleagă personajul ca și cum l-ar fi cunoscut demult... E, de asemenea, foarte adevărat că am „boala” metaforelor... am unele texte aproape „sufocate” de aceste figuri de stil... încerc să mă „vindec” :) Și da, cred că ar trebui să înlocuiesc nominativul cu vocativul, ar suna mai „adevărat”. Doar că asta ar însemna ca textul meu să treacă iar la „verificare”... așa că am să amân această înlocuire... Din nou, mulțumesc pentru cuvinte. Le iau ca pe o încurajare. Domnule profesor Emil Iliescu, mulțumesc pentru încrederea dumneavoastră în puterea mea de „a da cuvântului mireasma poetică și greutatea semantică”. Și pentru îngăduința cu care vă aplecați asupra textelor mele. Bătrânul acesta are ceva din bunicul meu... și ceva din tatăl meu... și are ceva și din mine. Dar mi-a fost inspirat de mulți bătrâni din satul bunicilor mei. S-a întâmplat sâmbăta trecută (a fost sâmbăta morților) când la țară fiind, pentru a-mi comemora și eu morții rămași prin țărâna satului, am văzut bătrâni care urcau cu greu „Dealul tânăr” (așa se numește dealul lor cu morți!) pentru a aprinde o lumânare la capul celor dragi și duși... Mulțumesc mult pentru oprirea asupra textului meu și pentru sensibilitatea comentariului... Maria, mă bucură trecerea ta pe aici. Îți mulțumesc pentru cuvintele lăsate. Doresc doar să-ți spun că „nea Grigore” era cârciumarul la care credeau tinerii că ar fi băut bătrânul. Bătrânul era... bătrânul... atât... Mulțumesc, Maria! Ramona, trecerile tale sunt mereu scurte și la obiect. Surprinzi esențialul în puține cuvinte... eu fac, deseori, risipă de ele (cuvinte)... Și, oricum, tu ești specială pentru mine. Doar ești primul meu critic de pe „agonia” :) Mulțumesc, Ramona! | |
| = Eu sper... | cordeanu iulia [31.Oct.08 19:57] |
| Într-adevăr parcă ai în fața ochilor toată scena, e o scenă cât se poate de reală, blândă și am citit-o cu mare plăcere. Un text desprins din viața noastră, despre noi și trăirile noastre e vorba până la urmă... Cu aceași prietenie... | |
| = pentru noi avem timp | Roman Anamaria [01.Nov.08 15:33] |
| Așa este, Iulia. E vorba de viața noastră. Am vrut să surprind și faptul că, până în ultima clipă, acordăm prioritate lucrurilor pe care le considerăm importante... gândim că pentru noi mai avem timp... doar că timpul ne ajunge întotdeauna din urmă. La urma urmei, povestea mea nu e chiar așa de tristă. Bătrânul ajunsese la capătul "din partea de răsărit a satului" și s-a făcut înger... :) îți mulțumesc pentru trecere și pentru cuvinte. cu prietenie, anamaria | |