| = A rămas doar sufletul | Maria Prochipiuc [31.Jan.08 02:06] |
Descompunerea trupului în imagini îți dă impresia unei multitudini de tablouri, dacă încerci să le suprapui, nu vei reuși niciodată să vezi ce vrea să spună poetul, dar dacă iei imagine cu imagine și-o anailizezi, descoperi lucruri extraordinare, sunt de fapt imagini ale minții. În poezia aceasta eu văd mai întâi imaginile și apoi cuvintele, primează imaginea, chiar dacă acest poem nu se vrea vizual. Să ne închipuim desprinderea degetelor și umblarea lor pe perdea, versul trei și patru ne duce în altă dimensiuneae mai mult o tentă filosofică, o metaforă stilizată. Lumea materială a trupului poate fi definită înt-o multitudine de imagini, e parcă un fel de divizare a trupului, materia nu moare, e plină de viață. De fapt reprezintă condiția fundamentală a acestor imagini. O remarcă; imaginea cu ketchupul strică din misterul frământării materiei, propun o schimbare, altceva ce poate duce spre misterul cuvântului, după mine poemul pierde foarte mult aici ( după mine, e doar o părere). Finalul e esența poemului, existența sufletului care se simte gol, după acea descompunere a trupului, de ce oare se simte gol? Exită o motivație, s-a rupt acel dialog între el și trup, se simte abandonat, starea de gripă îi dă șansa refacerii întregului. Poate și un tilu de șoc! | |
| = MARIA | razvan rachieriu [31.Jan.08 13:22] |
| De fapt nu e o descompunere a trupului, ci o destrămare a sa.Tot ce e material, organic în om e supus perisabilității, caducității și în final a morții. Doar sufletul supraviețuiește, însă, nemaifiind protejat de corp, poate fi atacat de forțele negative. Sufletul nu este gol, ci doar descoperit, în el se află scânteia divină și esența nemuririi. În ce privește “ketchupul”, am avut intenția de a introduce un aer de realitate în substanța poeziei, care, într-adevăr, poate strica imaginii generale și ideii poemului. Sunt impresionat și recunoscător de comentariul generos și de autopsia profesionistă făcută poeziei. Am o stare lăuntrică ca atunci când, elev fiind, primeam un zece, singurul din clasă la acea disciplină. | |