| = buna dimineata | Carmen-Manuela Macelaru [24.Nov.07 07:53] |
| taisul ca forma primara a vietii, mi-a placut mult, un fel de instinct primar&primordial, apoi nu mai pot zambi dumnezeieiste, duc infernul in mine si nu ma ami doare, gheata care se crapa vocea ultimul venit ultimului plecat. e un poem grav/complicat cu efecte acolo unde nici nu gandesti. mcm | |
| = părere | Ecaterina Bargan [24.Nov.07 09:40] |
| un poem f echilibrat. mergi pe o linie gravă chiar de la început. între atemporal și vechi forma arhaică se referă la raportul eu-materie și invers. în taille și douleur de l'matiere este miezul. aliajul de planuri lîngă morți/ vii adîncesc sensul fără a atinge întregul (sau doar contrastul dintre spații). nemișcarea precum privirea în gol fără a clipi. cele mai incisive și esențiale mi se par emoțiile transmise de primul vers + tăvălirea absurdului prin magmă + tăișul patinei cu tot ce cuprinde. sunt versuri/ momente palpabile la fel de adînc cum e pasul tău azi. mă așez și eu în acea urmă, citind. | |
| = Ela Victoria Luca | Teodor Dume [24.Nov.07 12:08] |
| Am citit și recitit poemul dumneavoastră și acum "pot zâmbi dumnezeiește" împăcat cu esența din poem și cu emoțiile adânc simțite la fiecare lecturare.Un poem adânc care alătură ura și iubirea, iar în fața lor ne aplecăm vrând, nevrând. Găsindu-vă, am devenit ,cred, unul dintre cei mai fideli cititori ai dumneavoastră. Vă urmăresc fiecare apariție pe site. Cu calde mulțumiri, pentru tot ce ne oferiți, Teodor Dume | |
| = lector, ca o parte din scriere | Ioana Petcu [24.Nov.07 14:11] |
| foarte interiorizat totul, Ela. Foarte adinc, intors la origine (magma, materie, roca, pamint). corpul insusi al poeziei se ingreuneaza, se elibereaza ca forma, ca prozodie si asta-mi place enorm, dar se ingruneaza ca atmofera, semantism. liricul tau e intotdeauna unul foarte elegant, echilibrat, are ceva clasic, ca o arhitectura perfecta. si asta ma face sa revin mereu aci, pentru ca e si parte din mine | |
| = "duc infernul tot mai adânc în mine" | Doru Emanuel Iconar [25.Nov.07 10:33] |
| E prima dată când mi-e limpede versul dumneavoastră. Îl simt, în minte și inimă. Păcat că nu pot spune mai mult, mai bine. Încântat că am trecut, am citit. Multumesc. Cu stimă | |
| = mulțumesc, scuze pentru târziul răspunsurilor | Ela Victoria Luca [28.Nov.07 11:52] |
| Carmen, tăișul primordial, cel care ne separă definitiv de orice altă ordine originară, sau de un haos, sau de o primă materie. Ecaterina, da, e un aliaj dens de moarte-viață, cumva mai gravă ca de obicei, deși mi-am promis să ies definitiv din acest registru, însă văd că persistă încă în adâncuri, cheamă la scriere. Teodor, iubirea-ura, viața-moartea, eu-celălalt, materie-spirit etc., dualitățile noastre interioare, indelebile, ce ne locuiesc, ne porpulsează spre aktion. Ioana, text ca o magmă, o materie originară din care spiritul încă nu a apărut, decât după o tăiere necesară. Greu nu atât prin afect, ci prin sens, prin temporalitate și spațialitate. Doruleț, de te-ai regăsit în acel vers și îți este atâta de limpede, mă cam sperii, la anișorii tăi deja... Ia suie-te pe mustangul vieții și ieși din magma ceasta adâncă, eee. :) Mulțumesc frumos tuturor, Ela | |
| + rotunjime de limbaj | Daniela Șontică [28.Nov.07 12:25] |
| Detectez cu lejeritate in poema aceasta noi forme ale durerii, spuse pentru a lumina intunericul nepasarii cu incandescenta vorbelor bine cantarite. Prin viata se calca fie cu mare grija, fie direct pe tais, pana cand umbletul pe ape se transfroma intr-o patinare pe marea inghetata a oricarei furii reprimate. Reusesti sa surprinzi o stare paradoxala: neclintirea intr-o imensa dorinta de dezlantuire a trairilor. | |
| = Daniela | Ela Victoria Luca [28.Nov.07 18:16] |
| Mulțumesc pentru interpretare și apreciere, rotundul adesea se obține numai după tăișuri, iar spiritul nu poate să se elibereze altfel decât sub o lamă care crestează materia, cumva. Da, finalul comentariului tău a fost și ideea pe care s-a clădit de la sine poemul acesta. Ela | |