| = "invincibilitatea cotidianului" | Amalia Cretu [22.Jun.07 03:25] |
| da! este un text scris intr-un limbaj alert, cu semnificatie si tema apropiate de discursul filosofiei existentialiste; un dialog bine condus, ce denota ca adevarul vietii nu consta niciodata in imitarea lucrurilor asa cum sunt ele in natura, ci mai degraba in construirea unei imagini din care sa nu lipseasca datele cotidianului... scena redata reprezinta lumea asa cum este ea, cu fericiri si dureri deopotriva, lipsita de armonie si caricaturala sau dimpotriva, plina de intelegere pentru fapte si oameni. omul trebuie sa-si stapaneasca viata cu ratiune, cu demnitatea celui care stie ca este: "ca un zeu exilat pe o masă de operație. Regatul lui a rămas undeva departe și se sfârșește acolo unde începe durerea. Mâine o să moară. E de preferat să moară mâine". finalul textului pare sa contrazica o idee lanasata de curand de catre A.M. Popesco, dar nedetaliata: pentru a supravietui intr-o lume avida de sens omul trebuie sa se raporteze la sine insusi. aprecieri, amalia | |
| = ... | Carmen Manuela Macelaru [21.Jun.07 23:20] |
| super, mi-au placut multe expresii:cum ar implora o zeitate suprema azi nu moare nimeni(lait-motivul verii, se pare), pledoarie pt invincibilitatea cotidianului, moartea e o poveste despre spartul nucilor,pacientul in halat albastru e un zeu exilat. mcm | |
| = din critica in critica | Anni- Lorei Mainka [21.Jun.07 23:26] |
| ajungi sa scrii proza, sa se rinduiasca imagini, inceput , sfirsit scuze ca nu scriu mai mult - asta e un TEXT bun | |
| = culmea e | Alberto M. Popesco [21.Jun.07 23:38] |
| că-mi place și mie... și sunt cam mofturos când vine vorba de textele mele. vă mulțumesc mult. | |
| = Alberto | adriana barceanu [22.Jun.07 05:00] |
| Mofturos nemofturos nu mai contează. Ai o stella de la mine. Sfârșitul e meditativ. Decorul întregului text e ca o călătorie al cărui început te uimește iar la sfârșit te trezești că de fapt ai stat pe loc. Asisentele se învârt ca într-un ritual , toți rostesc aceleași cuvinte… Pare mistic. Mi-a plăcut, | |
| = o gumă de mestecat | Zaharia Ramona [22.Jun.07 09:13] |
| "-Trebuie să reziști până la capăt! Medicul în halat alb îi întinde pacientului în halat albastru o gumă de mestecat." Adevărul e că tot ce se oferă pacienților "suferinzi de cancer în stadiul terminal" echivalează cu o gumă de mestecat, dacă nu este vorba de morfină. Nu cred că se poate mai mult, sau mai bine. "Distanța și durerea se reflectă asimetric în faința albă din camera de operații." - cât de real ai surprins gruparea compactă a trăirilor în detalii de moment! | |
| = albastru | Doina Vilceanu [22.Jun.07 09:13] |
| un text exceptional! felicitari! nu stiu de ce, dar cred, ba chiar sunt convinsa ca bisturiul pregatit pentru pacientul albastru avea maner albastru. iar ziua de azi, in care nu moare nimeni este, in mod sigur, albastra. | |
| = citire | Vasile Mihalache [22.Jun.07 09:40] |
| De data asta, da.Acum să vină cârcotașii!Insistența cu care ai uzitat sintagma "azi nu moare nimeni" a dat roade.Textul transmite emoții asemenea faptelor enunțate.Finalul rotunjește starea cu un spor al firescului încărcat de dramatism:"Ciudat, pacientul acesta în halat albastru e ca un zeu exilat pe o masă de operație. regatul lui a rămas undeva departe și se sfârșește acolo unde începe durerea. Mâine o să moară.E de preferat să moară mâine." | |
| = :) și totuși azi nu moare nimeni | Alberto M. Popesco [22.Jun.07 19:15] |
| Amalia, ți-a intrat foarte târziu comentariul, îl așteptam, mă bucur mult că ți-a plăcut. cât despre "azi nu moare nimeni"... e sintagma care reprezintă "fericirea improbabilă" a ființei umane în lupta sa cu_cotidianul subtil și sângeros. cred că am să-ți dedic un text, pentru că m-ai impresionat prin comentariile tale atât de precise. MCM, nici nu mă așteptam să nu-ți placă, e un text care se încadrează la categoria ta de texte preferate :D Anni, știi și tu că sunt un critic plin de "bube"... mă bucur și eu că am reușit să mai ies din bălăriile ultimei săptămâni. Adriana, ai punctat excelent, e un ritual, exact la asta m-am gândit când am scris, la o ceremonie mistică... te pup. Ramona, imaginea suferinței reflectată în faința albă e una dintre scenele pentru care am scris textul. merci că ai remarcat exact ceea ce îmi place mult... Doina, mă bucur că ți-a plăcut. de ce nu am critici atât de indulgenți ca tine?! :D D-le Mihalache, și eu mă întreb unde sunt detractorii, probabil că suntem într-o perioadă de armistițiu. m-aș bucura dacă este așa. vă mulțumesc pentru citire și comentariu. mulțumiri tututor pentru citire și mesaje. | |
| = “E de preferat sa moara maine” | Irina Monica Bazon [24.Jun.07 03:43] |
| Oamenii sunt “zei” ai cotidianului. Limitat in spatiul lui steril, “prizonier” in halatul alb, doctorul pare o haina de ploaie impermeabila: albul ramane imaculat, nici o culoare nu poate fi absorbita si contopita in el. Oamenii cotidianului isi tin mereu deasupra capetelor umbrelele, ca un obstacol intre ei si cer. Regatul lor este acolo, sub umbrela, sub carapacea cotidianului. Atata timp cat acolo se simt zei, moartea nu exista (“azi nu moare nimeni” este dictonul lor). Acolo unde nu exista ideea de moarte, nu exista nici constiinta tragica. Drama se produce atunci cand constiinta sparge carapacea cotidianului asezata ca un scut impotriva spaimei mortii. Oamenii cotidianului traiesc in clipa, captivi intr-o stare prezenta (“intre secunda 23 si minutul 44…”) , fara puterea de a-l transcende pe “azi” printr-un efort creator. De aceea repeta mecanic, ca intr-un ritual steril: “azi nu moare nimeni”, constiinta mortii fiind anulata din contingent. Ca rezultat al contingentului, omul nu-si poate construi propriul destin, nu se poate crea pe sine. Se poate defini pe sine doar traind angoasa contingentei absurde, golite de sens, si tragandu-si din aceasta angoasa puterea de a crea sens propriei existente. Astfel el nu mai este rezultat al contingentului, ci al propriului efort creator. Pentru doctor, lipsa angoasei si a constiintei tragice inseamna incercarea de a-si asuma o conditie ontologica imposibila, bazata pe asocierea om – dumnezeu: aceea a omului care traieste in afara constiintei mortii. Pacientul traieste nelinistea apropierii mortii, insa nu-si asuma in totalitate spaima de moarte, incearca sa se ascunda de ea rostind acel dicton ca o incerare de a-si recapata “regatul” cotidianului, din care a fost exilat prin boala (“Regatul lui se sfarseste acolo unde incepe durerea”). Pentru Pacient, taramul cotidianului se dizolva in abisul albastru al constiintei, care nu mai percepe decat durerea si distantarea. Ineficienta comunicarii este evidentiata in dialogul dintre doctor si pacient: “- Ma doare, ma doare tare!”, “- Esti mofturos rau! Mai am si cu arome de fructe de padure. Vrei?” Doctorul ii ofera o guma de mestecat – gest superficial, ilustrand incapacitatea lui de a intelege drama, de a empatiza cu omul in halat albastru, care este doar un simplu pacient. Oamenii au uitat ca mai este si un cer deasupra. “Pacientul albastru” incepe sa perceapa spaima cerului aflat deasupra cotidianului, spaima neantului pe care boala o presara peste sufletul ramas fara umbrela. E acel suflet ce simte dureros golirea de sens : nu spaima mortii biologice e imposibil de asumat, ci spaima unei morti inautentice, care nu a determinat nici cel mai mic gest creativ, care inseamna aneantizarea intr-un univers gol, in care sensul existentei a fost ratat. De aceea prelungirea agoniei mortii inseamna un chin prea mare. “E de preferat sa moara maine”. Imi amintesc de ceea ce spunea odata G. Liiceanu: “Gradul de civilizatie al unui om se poate masura dupa modificarile pe care le aduce in el constiinta mortii”. | |
| = Irina Monica Bazon | Alberto M. Popesco [24.Jun.07 10:45] |
| dacă ai reușit să vezi atât de multe în textul acesta e foarte bine. promit ca data viitoare să fac un text fără atâtea simbolistici și metafizici... oricum, merci mult de trecere și de comentariul, care, fie vorba între noi, mi-a atins corazonul prin precizie. :) merci mult din nou, te mai aștept | |