| = și despre ploaie | Ela Victoria Luca [18.Mar.06 18:23] |
| Îmi amintesc de o vreme când credeam că în afară de cuvinte, e întâmplarea de a lăsa agale să curgă, să decantezi din ele - precum în fierberea fructelor, fie ele și dude - o anume aromă, eu îi spuneam sentiment. Între timp, prin ceea ce mi-au lăsat ca putere a înțelepciunii oamenii cu spirit creator și viu, am înțeles că nu atât aroma din cuvinte este cea care ne atrage spre un text, cât esența spiritului ce reverberează în el. Am descoperit din întâmplare - înclin și azi să spun că nu e întâmplător - frumosul din oameni, chiar și atunci când nu știu să dea formă adevăratelor cuvinte simțite. Acolo unde se află un dud există întotdeauna posibilitatea ca un copil să se bucure de fructele lui. Așa suntem și noi, printre poeme. Cred că am lăsat aceste cuvinte aici fiindcă, de felul meu, când comentez văd cumva simultan textul, lumina pe care o emană și esența omului care îl scrie. Și spun asta cu plecăciunea unui copil care descoperă o biserică în lemn, după ce bunica îi amintea că viața are propria ei înțelepciune. Uneori mă miră doar "trucul pervers" în dorința de a cunoaște. Cert este că atât de mulți îl utilizează în aria exsitenței - cu sau fără cuvinte - încât, dacă este în scop bun, uneori poate fi privit ca o calitate. Eu rămân la vechea vorbă a bunilor mei: "privește fata mea direct în ochii omului, niciodată nu te lăsa înșelată de ceea ce vor să îți arate, privește dincolo." Cam așa și cu aparențele din cuvinte, nu? Am citit un poem și două argumentații în "dulelul cerbilor". Și nu găsesc nicăieri apă de ploaie, nici îmbătare cu apă rece. Daniela | |
| = bogdan. | ioan peia [19.Mar.06 14:16] |
| am citit cu atenție răspunsul tău. mi-a plăcut. din păcate, nu cred că mai am vreme și disponibilitate pentru a urma un posibil dialog. locul acesta este extrem de inospitalier și supus orgoliilor mărunte ale celor ce cred că lumea este o imensă moșie, din care ei și-au adjudecat o parte considerabilă... s-auzim, eventual, de bine! | |