| = E greu să scrii despre iubire | Dana-Maria Onica [18.Dec.05 00:09] |
| Stimată domnișoară, ați putea fi copilul meu. Este foarte imprudent sa scrieți un eseu despre dragoste, cu inocența celor 19 ani. Dacă ideile scrise sunt născute din suferința unei iubiri neâmpărtășite, vă luați prea in serios! Idei confuze, încâlcite,limbaj prețios. Pare scris de dragul cuvintelor... | |
| = sa-ti fie cat mai greu. nu e-n zadar. | Dana Stefan [18.Dec.05 12:41] |
| atata vreme cat exista varsta intrebarilor intr-un anotimp al spatiilor cat cuprinsul, nici o intrebare nu e de prisos. si nici rusine nu trebuie sa-ti fie ca-ti pui intrebari PANA SI despre cel mai esential drum pe care esti indemnat sa mergi: iubirea de-aproape.. ca acum aduni boabe marunte, ca in anotimpul spatiului restrans in tine, vei ordona, ca in anotimpul asezat al nuantelor ce-ti confera pretiozitate, o sa fredonezi incet, toate intrebarile vor trage dupa sine raspunsuri care vor aseza apoi piatra pe piatra, temelia ta. la nouasprezece ani, o tanara simte nevoia sa raspunda intrebarilor. admir si respect o asemenea fiinta. Linea | |
| = Scuze | Dana-Maria Onica [18.Dec.05 14:11] |
| Comentariul meu a fost deplasat,neelegant. M-am referit la autoare și nu la text. Dacă m-ar putea ierta domnisoara... Mie îmi va fi greu să ma iert! | |
| = in iubire, numai subiectiv vorbind... | Retina Gliga-Deci [18.Dec.05 17:27] |
| "În fine, părerile personale și izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta." Imi place textul tau. A lucra mai mult forma, decat continutul unui text, raportandu-te la o tema universala, e una din variante (pe langa a lucra tema, si a pastra limbajul ceva mai direct). Un pic de atentie, insa - fraza pe care am citat-o mai sus e putin scapata din mana in ceea ce priveste logica interna a texului, care este pe alocuri tulburator de liric (forma adecvata pentru un discurs subiectiv) - nu-ti obiectiva pozitia, decat daca textul o cere (si n-ar fi cazul aici, cred eu, n-o cer nici regulile iubirii, nici cele ale literaturii, daca imi permiti un zambet strengaresc, "Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar și obraznic, temător și plin de pasiune, ca până la urmă să fie obținută decisiv în aspectele imediat următoare.") | |
| = STELARU | ioan peia [18.Dec.05 18:44] |
| "iubire, limpede singurătate/ orice cântec e un deșert" (Dimitrie STELARU) | |
| = Trebuie să încerci să găsești măsura sau linia care separă ... | Bejliu Anne-Marie [18.Dec.05 20:10] |
| Iubirea și realitatea sunt un tot.Am înțeles-o greu și poate prea târziu dar am reușit. Dacă privești iubirea ca pe un ideal, atunci da, se separă de realitate și cu greu vei accepta și defectele celui către care îți îndrepți speranțele.Trebuie să încerci să găsești măsura sau linia care separă idealul de sufletul și trupul iubit. Nu-l privi pe cel iubit niciodată în prezența unei oglinzi.Doar atunci când l-ai privit suficient de mult în ochi și ai reușit să-i pătrunzi cu adevărat universul, abia atunci să iei o oglindă. Anne-Marie | |
| = raspuns Dana-Maria Onica | Mandra Ana-Maria [22.Dec.05 12:39] |
| Dana-Maria Onica nu am ce să vă iert. Ați fost sinceră și apreciez gestul. Sincer. E bine că v-ați amintit și singură acea parte din primul număr al Daciei Literare. În felul acesta nu sunt nevoită să vă reproșez ceva. S-a mai întâmplat să se facă referire la mine și nu la ceea ce am scris. Da. Recunosc că este imprudent să scriu despre iubire la 19 ani. Oare la 38, să zicem, n-ar fi la fel de imprudent dacă nu aș cunoaște tema? Mi se pare că perspectiva mea e un embrion. Iar timpul cu certitudine o va maturiza. Însă să nu uităm că pentru a fi adult trebuie să treci prin anumite etape. Acesta e stadiul în care mă aflu și nu-mi pare rău. Sunt eu. Pentru mine e suficient. Scris de dragul cuvintelor? Păcat că ați perceput eseul astfel. Dacă era așa, cu siguranță controlam fiecare cuvânt, îl treceam printr-o sită literară. Să fie bine, dar nu pentru mine. În schimb, eu am vrut să fie bine pentru mine, să exprime părerea mea și să fie perceput ca atare. Ideile încâlcite? Știu. Mi s-a mai spus. Adevărul e că sunt foarte limpezi, doar că exprimarea e deficitară. Aici mai am de lucrat, într-adevăr. Gândiți-vă la următorul desen: un copac cu zece ramuri. Aceea e perfecțiunea receptată. Modul meu de a scrie e un fel de șapte ramuri, fiecare ramură, la rândul ei având altele, însă inegale ca număr și lungime. Dacă urmăriți întregul veți vedea acel copac așa cum e el. Mai bogat, mai sărac, dar totuși existent. Un fel de imperfecțiune pusă într-o pădure. Am și eu o întrebare – “Acel copac dă oxigen sau nu?”. “Dacă ideile scrise sunt născute din suferința unei iubiri neîmpărtășite, vă luați prea în serios!”… Dumneavoastră ați spus – DACÃ. Mă bucur că ați trecut și prin pagina mea. | |
| = raspuns Dana Ștefan | Mandra Ana-Maria [22.Dec.05 12:40] |
| Dragă Dana Ștefan, apreciez părerea ta. Ai concluzionat imaginea timpului meu, un timp individual și răspicat, un timp golit de sentiment și umplut cu ceva asemănător, nici eu nu știu ce. O perspectivă optimistă și poate mult mai reală decât cea pe care o am eu. De aceea îmi permit să îți spun următorul banc: “ Ajuns acasă, elevul este întrebat de tatăl său ce anume a învățat în ziua respectivă la școală. – Păi, am învățat despre Moise, cum a adunat toate oștile, a despărțit marea în două cu mitraliera și a trecut cu tancurile, infanteria și cavaleria. – Dar e imposibil să fi spus domnul profesor așa ceva?! – Crede-mă tată, cum a spus-o el era și mai imposibil.” Mă rog, bancul e aproximativ. Ideea e că mă simt ca acel copil, după ce ți-am citit părerea. Mă simt undeva între sincer și inocent, pe de o parte și, excesiv și ridicol, pe de altă parte. “admir și respect o asemenea ființă” – nu știu dacă merit aceste cuvinte, dar mulțumesc din suflet. | |
| = Retina Gliga-Deci- raspuns | Mandra Ana-Maria [22.Dec.05 12:41] |
| Retina Gliga-Deci… îți mulțumesc pentru popasul făcut în pagina mea. Mă bucur că ți-a plăcut textul. Se poate să fie forțat pe alocuri, acolo unde nu am găsit cuvintele potrivite, sau unde (poate) nici nu există așa ceva. Fraza amintită de tine – "În fine, părerile personale și izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta." – nu vrea să spună altceva decât că: opinia unei persoane care nu face o dramă dintr-un eșec, care nu se înscrie pe linia umanității, “nu urmează turma”, nu exagerează într-un sens sau altul, care crede că nu există “rău” la modul absolut, de obicei, nu contează. Greul de care vorbeam nu vreau să fie perceput ca o povară, ca o depresie poate, ci ca ceea ce este – greu și nimic mai mult. Am să țin cont de părerea ta. | |
| = Peia- raspuns | Mandra Ana-Maria [22.Dec.05 12:41] |
| Domnule Peia, în contrast cu opinia dumneavoastră, nu pot decât să vă răspund printr-un zâmbet. Zâmbetul meu. | |
| = Anne-Marie- raspuns | Mandra Ana-Maria [22.Dec.05 12:42] |
| Ești simpatică, Anne-Marie. Zău! De ce? Păi, prin opinia ta, am ocazia să dezvolt în câteva rânduri, opinia mea. Să zicem că mi-ai oferit un schelet. Iar eu vreau să așez fiecare os acolo unde îi este locul (din perspectiva mea). Sau, mai bine, un puzzle, pe care eu îl voi modifica. Cine știe, poate va avea înțeles și așa :D Iubirea și realitatea sunt două lucruri diferite. Nici măcar nu au aceeași natură. Insist asupra acestui fapt. Iubirea e infinită (dacă e iubire), nu are un ceas al ei, nu are un spațiu omogen, pe când realitatea e limitată, supusă constrângerii, o sferă în care elementele se pot bate cap în cap, fără a evada din habitatul mortuar. Altfel zis, realitatea are conștientul ei și o fărâmă de subconștient, pe când iubirea e inversul realității. Conștientul nu va ajunge niciodată să egaleze subconștientul, după părerea mea. Cu atât mai puțin să îl depășească. E ca și cum ai spune – iubesc pentru că… Nu există “pentru că”. Iubești, pur și simplu. Când ai un motiv, aceea nu mai e iubire. Iubirea și realitatea se susțin reciproc, însă nu se confundă niciodată. Un întreg? Doar ele două? Ești crudă. Eu aș mai lăsa loc, fie el și minim, pentru pasiune. Nu e iubire, nu e realitate. E undeva între și nicidecum una din ele. Și totuși e. Ar mai fi și altele, însă eu le-am dezvoltat pe cele principale. Acum înțelegi de ce nu e un întreg pentru mine? Iubirea, sinceră să fiu, nu e un ideal. Nu o privesc ca atare. Iar defectele le accept printr-un compromis – ni le acceptăm reciproc. Partea bună e că, de la acceptare la adorare, e doar un pas. Ce nu-ți place ajunge să-ți placă sau chiar să adori. E un fel de “rău necesar”. Am remarcat: “linia care separă idealul de sufletul și trupul iubit”. Păstrând cele spuse anterior, nu pot să nu completez prin a spune că sufletul și trupul iubit, după cum bine ai formulat, s-au transformat în ideal. Au devenit idealul meu. În fine, contrastele se atrag, se acceptă, se adoră, în ordinea pusă de mine. Și tocmai pentru că sunt contraste, povestea continuă. Îți mulțumesc și ție pentru interesul manifestat față de eseul meu. | |