| = Intrebarile batranetii | razvan rachieriu [30.Jun.16 09:03] |
| Nu înțelegem de ce suferința ne este legată de suflet “cu sârmă ghimpată”, de ce “suflarea morții” se află în respirația vieții, de ce “devenim bătrâni”, cu bătrânețea ca un lest din plumb atârnând greu în oamenii în care anii au devenit zgârciți cu ei, iar viitorul bătrânilor se ascunde în umbra trecutului, năpădiți de nostalgii. “Kilogramele de vise spulberate” se adună în deziluzii al căror țipăt deznădăjduit înfricoșează bătrânețea. | |
| = ce știm noi? | Dorina Șișu [30.Jun.16 12:48] |
| nu știm nimic. suntem cei care presupunem și dăm definiții, suntem uneori vii și credem că trăim. unde ar mai rămâne frumusețea acestui timp dacă nu am întoarce pe toate părțile misterul acesta de-i zicem viață? | |
| = pânze | Ioan Postolache-Doljești [01.Jul.16 08:11] |
| spre destrămare vom țese mereu în război cuvintele scrâșnesc în vatale schimbându-și culoarea mereu scârbit de trădare retras în umbră de steiuri mai urlă-a chemare Marele Lup puținilor loiali rămași să le spună că încă nu a murit și că-n cenușa lui Bennu se-ntâmplă ceva se-aude parcă un nou fâlfâit în scoica vieții ținute-n secret zilele tainei sunt perle geam ne e trupul de-o vreme tot mai dese în el sunt bătăile mute în rosturi punem un alt fel de cuvinte pânza să nu mai poată fi destrămată trist dar adevărat poeții zâmbesc până la capăt în veșmânt de sârmă-nghimpată "să nu uităm de noi" de "urletul Lupului Alb"... răscolitor poem. Ioan. | |
| = mi-a rămas o noapte în gât | Dorina Șișu [01.Jul.16 13:28] |
| dacă te-ai prins în sârma aia ghimpată și sângele a început să curgă să nu strigi de durere nimeni nu vine să te salveze e linia ta prietene treci grabnic de șoc și agață-te de viață trage o înjurătură printre dinți lasă în plata Domnului manierele străpunge cu talpa partea ta de pământ și ridică-ți capul știu că doare al dracului de tare să râzi cu fața crispată mai ales când buzele au crăpat de rușine în fața unor făpturi nevinovate cum e copilul pe care l-ai crescut într-o vreme îndesată cu „de ce-uri” el te privește mai departe și la fel te va întreba ieși din sârma aia ghimpată ia o pricină a vieții și du-o în spinare țintește din nou simplitatea în picioarele goale că nu-i nimeni mai înalt decât tine se fărâmițează timpul în ochii tăi la ce-ți mai folosește singurătatea dacă plânsul îți vine degeaba? știu că ești obosit și că toți au lovit în tine știu că ai fost vânat și izolat știu că ai urlat morții să nu-ți stea pe umeri și că ai umblat pătruns de pământ rupe din tine fășia de carne din sârma care te-a prins ridică-te și mergi mai departe e linia ta prietene o linie în care poți să strigi „m-am ridicat singur” să tulburi apele după care ai tânjit în miezul unei nopți rămase în gât de rușine. și poemul dumneavoastră, domnule Ioan, e la fel de pătrunzător. stima mea! | |