| = un titlu | Ottilia Ardeleanu [07.Mar.13 19:34] |
| care emană spaimă despre cum ajunge omul să se perceapă, ca un loc de moarte, bântuit de ea. finalul sugerează cel mai bine. | |
| = aproape | Petru Teodor [08.Mar.13 22:51] |
| un haiku prn concentrarea finală. Dumnezeu îngăndurat - ce imagine sugestivă pentru un parinte! sensul zborului - lumina? nu știu ce să zic, poate-i prea optimist. cum zice și NM., eu mai degrabă pregătesc incizia. cum pot eu oare să vorbesc despre lumină, când ochii mei să o privească fără să orbească nu pot? (și, asemeni, în paranteză secundă, nici întunericul-noapte nu pot să-l privesc, atâta vreme cât nu cunosc a spune lumina. cum poți să definești ceva prin absența a ceva ce nu-ți aparține? nu-i totul un voal de mireasă a ceva abia presimțit, înainte de simțuri și dincolo de cuvânt?) [lumina] oare-mi aparține sau eu îi aparțin? tot ce pot zice despre lumină este că eu împing și ea trage. și nu ne atingem decât într-un punct infinit, ce, drept să-ți spun, nu sunt, oricât m-aș întinde. (sau poate invers, ea/lumina împinge... cine știe? zborul este "despărțire" oricum ai privi și... atunci cerul văduvit de zbor, nu zădărnicește, ci imită, cumva profund, lumina. de asta și noaptea cea mai adâncă are o lumină - luna, stelele sau, poate, doar ochii noștri deschiși. simt ceea ce vrei să zici, dar nu pot accepta, pentru că această pătură trasă peste ochii noștri numită cer a stat prea mult acolo și trebuie să te scuturi de asta. până la urmă lumina nu este decât o amintire. asemeni și cerul. e ca un semn într-o carte. de aici dubla contradicție din versurile 4-5. cerul lipsit de moarte nu are cum să oprească viața. dar zborul are sensul de sunet pentru tine. și - prin asta - de viață. neliniște. vezi tu, cuvintele au darul de a despărți. cu spaimă privesc la un soi de haiku: între ziduri - eu - zădărnicia luminii.) omul - imitatio domini. creație. iluzia asta perfectă, atât de aproape de desăvârșire. eu... | |