| = "adesea îmi sunt un fel de Ciuma Pădurii" | Alexandru Gheție [14.Feb.10 17:56] |
| îmi place aici (mă refer la un ciclu de poezii, nu "Close To Far Away" în special) această constantă scarbă de amintiri, crearea unei atmosfere întunecată, plină de mister. poezia se pare că duce dezgustul pană dincolo de amintiri, si oamenii sunt vizati (covorasul cu wellcome) si întreg prezentul (mirarea) si cel de temut viitor. în fapt cel departat sau in-departat este chiar creatorul care realizează în final că orice temere devine treptat certitudine. în concluzie timpul e totul, el există să dea certitudini... Mai citesc. numai bine, alex | |
| = George, un text care mi-a rămas în suflet ca o reflecție filosofică... | marius nițov [14.Feb.10 20:13] |
| George, un text care mi-a rămas în suflet ca o reflecție filosofică, mai ales acestea: "am impresia asta copilăroasă că doar trecutul e singura certitudine că prezentul e o mirare perpetuă iar viitorul o teamă nedefinită" ... să nu o pun pe toată, că are o concentrație de adevăr ce nu poate să te lase indiferent... "uite pe preșul meu de la intrare scrie Welcome și e întors cu susul în jos e indescifrabil pentru cei care intră îl pot citi doar cei care ies cei de care mă despart se întorc în ei înșiși unde e bine și unde sunt bineveniți să mă uite mai rar așa eventual să-și amintească" Doamne, ce mai cuvinte înfipte în realitatea asta de exterminare delicată, pe care suntem nevoiți s-o trăim dacă se poate cu fruntea sus! | |
| = de-a valma | Monica Manolachi [14.Feb.10 23:03] |
| Am niște nelămuriri, George, pe care le voi înșira în continuare, în speranța că mă voi dumiri pe parcurs. Ai mai spus undeva în alt text așa: “decît rămășițele stupide și puturoase ale amintirii e preferabilă pe veci uitarea”. Prin urmare, facem tabula rasa dacă trecutul ne împotmolește. De acord într-o măsură. Aici regăsesc noi reflexii pe marginea aceleiași teme, numai că apare cumva o discontinuitate. Spui în s2: “cred că bucuria e mai ales / cînd vezi și ești văzut de aproape / oricum depărtări și aminTirile lor / înghit mulți și de-a valma”, idee din care se poate înțelege că depărtările și amintirea lor nu-și au rostul și că apropierea este de dorit. Totuși, cum se face trecerea de la departe la aproape? S-a inventat teleportarea și n-am aflat? Nu cumva înghițirea depărtărilor și a amintirilor de-a valma este chiar mijlocul? Fapt nu tocmai plăcut, ba chiar de-a dreptul insuportabil. Apoi în s3 te îndepărtezi de ideea asta cu “tot ce ne interesează / e pe-afară”, unde încep să disting ruptura, acel welcome indescifrabil pentru cel care intră, chiar dacă e pe limba lui (e totuși cu susul în jos), dar și un presupus “bun venit” cu totul neinteligibil pentru cel ce nu-mi știe limba, precum și un ceva între welcome și bun venit recognoscibil (în sine) și rememorabil în cele din urmă. (Am observat strădaniile tale de a te juca la granița dintre limbi, sper și cu folos, nu doar ca imitare fără sens și valoare.) După ce dezavuezi amintirile (deși cred că nu întru totul, după cum se va vedea), speri ca cel ce te-a vizitat “să mă uite / mai rar așa eventual să-și amintească”. Prin urmare, se produce o asumare a amintirii “mai rar așa” – drăgălașă exprimare! – pentru ca în penultima strofă, prin recurs la inocență, să trasezi definiții temporale clare, în care “trecutul este singura certitudine” etc. Mă întreb ce te-a purtat spre starea aceasta prelapsariană, paradisiacă... Poate este ceva legat de ceea ce ai notat în altă parte, “un întreg potop recreator de resimțire”... Recitesc ce am/ai scris și îmi dau seama că aversiunea față de acel “de-a valma” și susținerea “potopului de resimțire” nu prea se împacă din punct de vedere logic. Dar poate se împacă din punct de vedere ilogic... :-) Cum spune Paul Ricoeur în Memorie, istorie, uitare, locurile de memorie, o metaforă propusă de Pierre Nora pentru a desemna modul în care se păstrează trecutul în cultura franceză, nu înseamnă doar ceea ce se poate arhiva, ci și istoria nespusă, memoria aparent imposibil de articulat, ceea ce cumva remarci în final: “și toată bucuria e să descoperi / că rînd pe rînd / orice temere devine cu stupoare / cea mai liniștită certitudine”. Ajunși aici, să vedem unde ne va duce această “liniștită certitudine”. | |
| = cei de care mă despart se întorc/ în ei înșiși | Ada Ionescu [15.Feb.10 17:00] |
| Da. Foarte pătrunzător. Meditație, melancolie, resemnare, revelație. Cinci stele, pentru fragmentul de mai jos, deși percep poemul ca având mai multe noduri de excepție (însă bucățica asta mi-a plăcut cel mai mult): (...) pe preșul meu de la intrare scrie Welcome și e întors cu susul în jos e indescifrabil pentru cei care intră îl pot citi doar cei care ies cei de care mă despart se întorc în ei înșiși unde e bine și unde sunt bineveniți să mă uite. | |
| = Welcome | George Asztalos [15.Feb.10 23:03] |
| Dragii mei am să încep prin a răspunde doamnelor așa se cuvine și anume celei care are cele mai multe nedumiriri...:) Monica: poemul a venit ca rezultat al lecturilor mele din J.L.Borges un poet silit de împrejurări să trăiască doar din amintiri. lăsat de natură fără bucuria noului care ne e oricînd la îndemînă în lecturi, autorul "Cărții de nisip" a fost obligat să trăiască în trecut. personal cred că e iadul pe pămînt să fii orb. spuneam în altă parte că doar viermii trăiesc din amintiri. și e aici o ciudă feroce pentru că în același timp doar amintire rămîne după noi. doar urma unei umbre de tigru. și totuși. judecățile mele tranșante vin din "normalitatea" absurdă de zi cu zi. reținem diverse cunoștințe care învîrt ceva nuștiu pe unde, schimbăm chiar numere de telefoane cu unele deși știm că nu-i vom suna niciodată, facem depozite de lucruri inutile și ne implicăm în aiureli fără rost. de asta nu prea sunt binevenite amintirile, obiceiul, rutina. de asta se preferă schimbarea, noul și diversitatea. char dacă sunt "per se" pentru uz personal, pentru spațiul privat al fiecăruia în parte. cum spun și în strofa a doua asta e premiza dragostei: apropierea. realmente nu se poate pregăti peste noapte. dar merită construită și finisată chiar dacă roadele ei prietenești ajung la dragoste doar mai tîrziu ca în cazul Mariei lui Borges. În niciun caz soluția nu e aceea de a înghoți depărtări și memorii de-a valma. resimțirea trebuie lăsată "moștenire" receptorului. iar autorul se mulțumește cu acel potop recreator. stiloul lui trebuie să fie mereu pe jumătate plin...de uitare. asta e logica ilogică a poeziei, să o sugerăm celuilalt care poate astfel să o trăiască poate chiar mai splendid decît noi...:) Ada: first of all bine te-am găsit și încîntat de cunoștință! probabil ai descifrat ce scrie pe preș și ți-a plăcut lucru pentru care mă bucur. probabil dacă lăsam preșul cum Se lasă nu era interesant...:) zic merci fain pentru avizatele aprecieri și te mai aștept. cu drag...:) Marius: e bine dacă rămîne în suflet. în minte să nu fie remanente că devin amintiri și uitări. e fain ce spui că realitatea e de o delicată exterminare și tre' să o trăim cu fruntea sus. așa spuneam și eu că nu rămîne nimic din noi. decît un zîmbet. de neînvins. cunosc dictonul lui Nansen, am fost și eu sportiv de performanță...:) merci Marius. te mai aștept. cu drag, evident...:) Alex: tu ești pornit pe un maraton de comentarii și foarte bine faci așa îți ascuți pana și prietenii îți vor recunoaște această dăruire. ai prins admosfera poemului în linii mari și mă bucur mai ales dacă sunt descifrabil în ciuda acelui preș întors și al unor porniri iernatice de Ciuma Pădurii...:) cu mușțumiri stimă și prietenie. te mai aștept. de-acum ști și tu cum...:) | |