| + "tăcerea e ploaia ce mă udă pînă la piele" | Monica Manolachi [06.Dec.09 12:28] |
| De reținut starea ce se subțiază pe parcursul poemului până la ultima strofă. Memoria este una dintre cele mai însemnate trăsături umane, așa că atunci când parcurg ceva ce stimulează deschiderea ușilor timpului, mă opresc, „opresc ceasul” și ascult. Nu este vorba de un refuz al timpului, ci de un dar pe care îl primim dacă știm cum să îl primim, iar a primi timp înseamnă a câștiga viață. Titlul este foarte bun, cu mai multe semnificații dintre care aș menționa încrederea în „dincolo” și o miză pe dialogul cu ființa potențială, ceea ce mă duce cu gândul la Kirkegaard. Neliniștii din „diminețile au rămas literele unei mașini de scris” îi întorci ardoarea pe care o implică sforțarea, căci este și un efort fizic aici (mâini, piept, piele, buze), de amintire a visului nerostit. Fiecare are vise nerostite, iar când ele apar în lumea căreia îi spunem cu sens sub o formă recognoscibilă, plăcută și asimilabilă din punct de vedere estetic, atunci simți că nu trăiești degeaba. :) | |
| = Monica Manolachi | iarina copuzaru [07.Dec.09 16:24] |
| Monica, mă bucur că ți-au plăcut versurile și ai găsit elementele închise de obicei în sensul poeziei. Foarte bine ai surprins și dialogul cu ființa potențială; ar putea deveni, într-un plan secundar, o neconștientizată ontomanție. Îți mulțumesc pentru cuvintele-cadou. | |