| + dublarea infinitului spre trinitate | Maria Prochipiuc [10.Dec.18 14:27] |
| Privesc la coala albă, imprevizibile s-arată locuri necunoscute, și tu, cu haina pusă pe umăr lui T privești cu ochii ficși închipuindu-ți dragă prietene, că vei desoperi poeme sub albul hârtiei. Dincolo de albul foii, doar lucruri vechi, cine mai are nevoie de ele. Tu desenezi caligrafic un a, lumea profundă nu dorește această constrângere a literelor în cuvinte. Ți-aș propune un târg, să lăsăm cuvintele să se joace libere în libertatea vieții, literele să umble cu pletele în vânt adulmecând metaforele. Cuvântul a uitat pentru ce a fost făcut, nu mai privește ca înainte la puncte, la virgule, s-a făcut căciuliță pentru desenul tău caligrafic. Ți s-a terminat cerneala, unele cuvinte stau cuminți deoparte, altele își spun povești privind fotografiile roase de vreme. Literele învățate stau într-un șir indian, a dat cineva peste ele fără să vrea…eu mă opresc aici, las totul pentru poimâine….da, e pasionant să mă gândesc că de aici înainte voi ține jurnalul colilor de hârtie. Miercuri spre joi - a început sfârșitul celei dintâi litere învățate. Ce pot spune e că poâi considera ceea ce am scris mai sus cumentariu la starea mea citindu-ți cinci versuri, care cuprind în ele o întreagă filozofie. Pentru poemul acesta și pentru multe altele citite în pagina fără a pune o distinție, fac acum acest gest! | |
| = parere | Ionut Caragea [02.Jul.09 05:31] |
| Ideea acestui poem este f buna, chiar daca s-a speculat mult pe aceasta tema. Transpusa diferit, vine cu un nou aer pentru cititor, ceea ce este de apreciat. | |
| = manevrele ființei | Cozmescu Valentin [02.Jul.09 13:37] |
| voi încerca (pentru simplul motiv că se poate) să aduc infinitului "tău" dublu o posibilă împlinire (cât să-i ajungă până la următoarea cădere care ne va fi găsit tot între două infinuturi). Mai întâi îți mărturisesc că abia acum m-ai lăsat să-ți gust splendoarea. "Privesc o coală de hârtie" - este tocmai gestul prin care ființa ne donează unei lumi ce ne indică faptul că suntem aduși la prezență laolaltă (și eu și lumea). Dar atât privirea cât și lumea aduc fiecare cu sine ființa, ascunzând-o însă tocmai prin aceea că o aduc. astfel este posibilă survenirea celor două infinituri, cu toate manevrele lui: orice început își va fi anunțat deja sfârșitul doar prin faptul că este început (la fel cum orice împlinire își poartă cu sine propria-i neîmplinire, doar prin simplul fapt că este împlinire - adică ceva ce tocmai la ascuns pe "este"). Iar "Ochii mei ficși" - este tocmai gestul prin care privirea, încercând să-și ucidă destinul de a fi doar privire, renunță la tot ceea ce pare să-i fie de prisos. dar însăși acest gest al încremenirii nu are cum să cuprindă privirea și să-i ofere marginea după care aceasta umblă cu disperare. pentru simplul motiv că încremenirea este tot a privirii, ce va fi fost deja scoasă din fixație chiar înainte de a atinge fixația. totul pare ca și cum ființa își "bate joc" atât de mine cât și de lume: suntem deja, dar nu încă. dar acum vine din nou privirea, mereu aceeași, și mereu în urma ființei, și încearcă să-și găsească alte două infinuturi care să ascundă cât mai puțin. "a început sfârșitul celei din URMÃ litere învățate." Iar acea "din URMÃ" literă n-o vei putea învăța vreodată, fiind tot timpul în urma ei. "Cea din URMÃ" va fi doar un alt pretext pentru privire de a spera că va izbuti să nu mai fie privire, ci doar să fie. totul ar părea un disperant joc gratuit al regresiei la infinit pe care privirea îl face fără să aducă vreun profit de ființă. dar tocmai acest "joc" poate aduce privirea în preajma a ceea ce ea nu poate nicidecum vedea. în preajma misterului, în preajma a ceea ce ea nu poate încă fi, deși este. Este singura ofertă pe care ne-o poate face ființa: de-a fi tot timpul în preajma misterului și niciodată mister. | |
| = ca o *pendulare*...între *exprimat* și *ne/exprimat*... | ioana matei [02.Jul.09 16:06] |
| eu sunt în tine sau tu ești în mine?...parcă întreabă infinitul și dintr-o *parte* și din *alta*...ochii sunt *puntea*... | |
| = esența din interiorul ființei... | Teodor Dume [02.Jul.09 17:41] |
| un micropoem de excepție. filozofia întregului de aici se află în titlu, deosebit desigur. și da, profunzimea definită doar în cinci rânduri plăcut cu sinceritate, teodor dume, | |
| = cuvinte la fel ca oamenii | Plopeanu Petrache [05.Jul.09 21:11] |
| Maria, există anumiți oameni care percep mai acut gravitatea poeziei, tu ești cu siguranță unul dintre aceștia.Mulțumesc pentru identificarea totală cu ceea ce am scris. Ești cu adevărat uimitoare! Ionuț, poți exprima același fapt în n moduri. Mulțumesc Valentin, aceste cuvinte, exprimate de tine, mă bucură deoarece știu cât de exigent ești în materie poetică și cât de liber în aprecieri.Analiza întreprinsă de tine este atât de completă încât o să te rog, atunci când voi trimite la tipar volumul care va cuprinde acest poem, să păstrez și analiza ta. Ioana, Teodor, vă sunt recunoscător pentru frumoasele voastre cuvinte Cu multă prietenie PP | |
| = trist | Anni- Lorei Mainka [10.Oct.10 17:08] |
| la inceput am crezut ca e banala apoi am plecat am tot vizitat acest poem da, finalul , despartirea, sunt importante, dar cei care inca n-au ajuns la capatul drumului interior, care nu cresc peste muntele pe care au urcat, nu te vor intelege | |