Tu desenezi în zare
dimineți de sineală, fistic și lămâie.
De sticlă par norii, arborii – din hârtie glasată,
oamenii, din carbon lustruit...
E un spațiu clar și curat,
și un copil s-ar fi bucurat
să primească în dar o cutie
încheiată din culoare, vânt și lumină.
Între noi e distanță de doar o privire.
Ne uităm pe rând, cu sfială.
Poate nici nu încălzești sub pleoapele calme
același contur...
Poate nici felul în care în mine te strig
nu ajunge la tine prin frig...
Poate frunzele tale-s mai grele,
poate cerul meu e impur...
Al cui este ochiul ce aleargă-ntre noi
potrivind, din grabă, galben,
albastru,
linie,
umbră,
blestem?
Dacă Dumnezeu nu există,
de ce mă mai tem
să nu îmi vadă inima cineva
și s-o deseneze?
Dacă toate trebuie să fie așa cum se află,
a cui este ziua piezișă, și altele multe,
îngrămădite-ntre noi?
De ce la tine e soare,
și pe mine mă adulmecă ploi?

Cred că cineva aruncă în noi cu spirale
din spinările stelelor,
și ele nimeresc în noroi.