Azi mă gândesc la tine. Nu știu nici eu de ce, dar ești atât de prezent în mintea mea încât doare. Mi se pare ciudată amintirea ta, îmi ești străin. Însă gândul meu cumva a zburat spre tine azi. Parcă aș vrea să știu ce mai faci, cum mai ești...de aș îndrăzni să te sun probabil ar fi o nebunie. Poate ți-aș strica ziua și relația cu ea dacă cumva ai găsit pe cineva până acum. De ce aș vrea să supăr o altă fată nevinovată care probabil te iubește? Nu aș avea nimic de câștigat, tu nu mai vrei să te întorci la mine și nici eu nu te-aș mai primi vreodată. Însă azi mi-e gândul la tine. Nu de dor și nici de căință. Cel mai sigur de singurătate. Am așa multe lucruri, proiecte, eseuri, teme de făcut, încât fac tot ce îmi stă în putință ca să le amân. Mă gândesc chiar și la tine. Sunt aproape doi ani. Eu mi-am ținut promisiunea. Am lucrat. M-am înscris la școală. În câteva luni voi termina disertația și voi absolvi. Se împlinesc acei doi ani pe care tu nu ai vrut să îi aștepți. Planul cu care am pornit la drum atunci este azi total diferit. Tu care erai personajul principal în povestea asta, ești acum singurul care lipșeste cu desăvârșire și iremediabil. În rest, am reușit aproape tot. Iar dacă astăzi se preling lacrimi din ochii mei la amintirea ta, e doar din cauză că nu am știut până acum că cei care luptă și sunt încununați cu victorie, sunt atât de singuri în lupta lor, și atât de grea e lupta fără vreo mână de ajutor din partea cuiva. Cicatricele rănilor care au sângerat cândva, vor fi mereu acolo drept martori. Poate că nu mai dor, dar...nu cred că și le dorește cineva nici măcar ca decor.
Este o primavară frumoasă și ciudată afară. Însorită, ploioasă, mohorâtă, înmugurită, nehotărâtă. Capricioasă. În tumultul acestor capricii ale ei aș vrea să simt că cineva drag mă ține de mână și mă face să alerg până la epuizare, fără să îmi dea drumul nici chiar când aș cădea de oboseală. Dar simt că toată lumea în afară de mine are deja viața pusă la punct iar dacă primesc atenție este ori de milă ori de obligație. Primăveri ca aceasta au mai fost. Însă azi sunt mai singură ca niciodată, împresurată doar de proiectele și eseurile de care nu mai am niciun chef acum pe ultima sută de metri. Ce repede a trecut timpul...și ce mult ni se părea atunci. Iată că aproape a trecut. Așa puțin nu ai vrut să aștepți? Ce am să fac acum dacă m-aș întoarce acasă? Te-aș regăsi străin și fericit, și mi-aș continua viața fără tine ca și când niciodată nu ne-am fi întâmplat. De ce m-aș întoarce acasă ca să fac asta, când pot să o fac aici departe la fel de bine? Sunt și aici tot între străini. Mai mulți chiar. Și ei vorbesc altă limbă pe care dacă vreau pot să nu o înțeleg iar asta mă izolează și mai bine. Ei oricum mă cred demult nebună. La fel cum mă crezi și tu acum probabil, dacă vreodată îți trec prin minte. Știi, acum că se termină cei doi ani, nu am idee încotro să o apuc. Clar nu mai pot să mă întorc la ce a fost pentru că nu a mai rămas nimic acolo, dar nici nu știu unde să mă îndrept singură așa de capul meu. Pentru un moment am avut impulsul să te întreb pe tine ce crezi că ar trebui să fac, dar mi-am amintit îndată că până și faptul că mă gândesc la tine azi este impropriu. Cine ești azi? De ce te știu? Sau..te știu?
Soarele ăsta care stă să apună parcă îmi spune prin razele lui roșiatice că pierd vremea și trebuie să îmi termin temele, în curând va fi noapte. Niște păsări tot ciripesc în apropiere undeva parcă zorind să își termine treburile ănainte să dispară soarele. Crengile verzi ale unui copac din depărtare se scaldă într-o lumină palidă reproșându-mi parcă faptul că lumea asta e atât de veche și plină de păcate și dureri iar eu...eu mă gândesc la tine în cel mai absurd și inutil mod ghemuită într-un scaun care mă înghite cu totul, ca și când ar avea vreun sens. Risipă de gânduri.
Naivă mângâiere.